La lumina telefonului mobil

          Dormeam, când vocea colegei de apartament m-a anunţat, ce-i drept, pe un ton calm, că nu este curent electric. Deşi ochii nu întâlnesc lumina matinală (e iarnă), îmi dau seama că nu este foarte devreme; trebuie să fie vreo şase jumătate. Anunţul îmi reanimează o stare ce-mi apelează copilăria, dar o aşez deoparte, pentru moment.  

       
          Încerc să găsesc soluţii la criză; primul gând se îndreaptă spre lumânările şi candelele de plastic neconsumate la Învierile Domnului din anii trecuţi. La feştile mai trebuie o brichetă sau niscaiva chibrituri; cum niciunul dintre noi nu fumează, iar aragazul are aprindere electrică, slabe şanse pentru ce îmi propun. Salvarea este telefonul mobil, aflat în vecinătatea patului, care are şi o funcţie ce foloseşte flash-ul de la camera foto pe post de lanternă.

            Ne strângem toţi trei în dormitor, piciul fiind pregătit să execute poziţia pe oliţă. Aşez mobilul pe noptieră, încercând astfel să difuzez pe tavan fasciculul alb de lumină. Ochii micuţului au sclipiri însoţite, aproape natural, de gesticulări şi "cuvinte" pe care niciunul dintre cei doi maturi nu le înţelege. În schimb, amândoi chicotim încercând să ghicim mesajele misterioase care ne sunt transmise.

             Pana de curent se prelungeşte; încet, încet liniştea din cameră ne cuprinde. Îmi las capul pe o pernă, lumina palidă şi neuniformă schimonoseşte pereţii, iar tot acest repaus îmi activează starea din momentul aflării că nu avem curent electric.

***

            Reverie cu substrat real; personajul sunt eu, la vârsta primilor trei ani de şcoală primară. Folosesc un stilou chinezesc, din ăla cu peniţa ascunsă în corpul ustensilei de scris. Îmi fac temele sub atenta observare a mamei.
Ochii îi licăresc la lumina pâlpâindă a lampei cu gaz lampant. Sticla sursei de lumină este puţin înnegrită de la arderea fitilului textil, la rândul său izvor al unui miros specific. Mânuţa mea dreaptă se plimbă pe foaia de caiet sub o coordonare aproximativă a propriei priviri, inexactitate cauzată de lumina săracă din încăpere. Nu mai ştiu ce notă am luat la lecţia respectivă. Îmi amintesc, însă, că pe atunci lumina becului lipsea destul de des în casă. 

***

             De multe ori lipsea şi apa caldă. Atunci, mama şi tata foloseau oala cu smalţ maro care era destul de mare ca să încălzească ceva litri de apă. Când aproape fierbea, ea striga la el: "Fănică, du-te şi o varsă în cadă!" Ce frică mai trăgeam cu gândul că tata se poate opări cu apa clocotită! Asta pentru că la robinetul cu semn roşu, apa nu prea curgea.

***

            În schimb, nu aveam frică la cozile la alimentare, vreo 3 în cartier erau pe atunci. Ţin minte că o dată am ratat ultima jumătate de pâine pentru că, la rând, l-am lăsat în faţa mea pe băiatul unui vecin. Altă dată am ratat şi ultima sticlă  de lapte; şi pachetul de unt, la rîndul unde mă lăsase mama care se dusese la o altă coadă. Mai erau şi cartelele cu care luai raţiile. Amar!

 ***

            A mai fost şi bancul cu Ceauşescu pe care l-am spus la masa cu oaspeţi. Atunci s-a lăsat linişte. Oamenii s-au oprit, pentru moment, din mâncat. Nu am ştiut de ce. Gluma mi se părea reuşită; nu tuturor, în schimb!

*** 

           Deodată lumina caldă a becului revine în dormitor, semn că pana de curent a trecut. Toţi trei avem zâmbete pe faţă, în plus piciul îşi reia discursul. Colega, ca întotdeauna, mă observă şi vede că sunt încă pierdut în amintiri. Mă întreabă care-i motivul. Sunt zgârcit în vorbe, ca mai de fiecare dată când mă chestionează aşa; în gând, însă, nu mă astâmpăr. 

           Mă întreb (la 22 de ani de la Decembrie '89), ce resorturi determină pe unii să aibă ca deziderat nostalgic acele vremuri: fără curent electric, fără căldură, cu penurie de alimente, fără libertate de mişcare, de exprimare. 

             Poate bancurile cu Bulă, astăzi pierdute între glumele cu blonde? Sau poate ideea unui viitor luminos cu o epocă de aur şi cu un prezent mereu în întuneric? 

              Merită oare?