Busturile, însă, nu întorc capetele!

Data trecută am scris despre spiritul întreprinzătorilor aplicat la forfota Copoului, a parcului Copou. Rămân şi de data asta în acelaşi spaţiu, surprinzător de bogat cu subiecte pentru scurte blogereli de după - amiază.

Da, recunosc, îmi place să conduc, inclusiv căruţul cu plodul aşezat în el. Respect reguli de circulaţie imaginare, trasee pentru diferite stări ale copilului (somnolenţă, somn veritabil, agitaţie, veselie etc.). De fapt, febleţea nu are nicio şansă; indiferent de cum aşează buzele şi sprâncenele (ultimele două sunt liniuţe care joacă deasupra ochilor), ştiu pe ce alee a Parcului Copou să merg. Rar "scârţâie" nemulţumită fiind de ceea ce-i propun în plimbare.

Plăcerea ei este însoţită uneori şi de a mea. Oameni veseli, copii precoci care îţi pot spune lucruri ce uneori te fac să te simţi tu copil. Bonus, mai trag cu urechea din când în când la repetiţiile unor rockeri fără vârstă de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi".

Ce ar putea să te enerveze când tu eşti la plimbare cu copilul? Obeliscul leilor ponosit şi neîngrijit sau câinii comunităţii care fac parte din peisaj? Tipii cu caschete care păzesc ordinea şi liniştea în parc? Nici una dintre cele trei.

Tot la asfalt, la drumuri ajungem! Copoul, prin aleile sale denivelate şi cu asfalt rupt, spune, pe scurt, povestea străzilor Iaşului. Cu excepţia principalelor căi de acces în parc, toate străduţele, ascunse prin desimea relativă a copacilor, relatează despre nepăsarea sau sărăcia administraţiei publice locale ori despre nepricepere managerială sau despre toate trei la un loc.

Este trist că cel mai reprezentativ loc de recreere pentru ieşeni şi reper pentru turismul cultural pe care îl revendică municipalitatea arată ca o cârpeală străbătându-i aleile. Nu vreau să povestesc despre veritabile accidente ale copiilor cocoţaţi pe biciclete şi trotinete în încercarea de a traversa un prag rămas după cine ştie ce lucrări şi nivelat necorespunzător.

Iar eu lupt cu roţile căruţului căutând să trec groapă după groapă pentru a-mi mulţumi călătorul. Transpir, trag de mâner, bag în marşarier, număr anii de când am permis de conducere şi îmi dau seama că nu-s suficienţi.

Poate, totuşi, când vor întoarce capetele busturile clasicilor spre hârtoape, se va întâmpla şi o minune veritabilă în Parcul Copou: asfaltarea aleilor.

Good business, bad business

     Pentru că mi-am luat încă un job care presupune, din când în când, plimbări plăcute prin Parcul Copou, nu am putut să nu-i observ pe cei care o pun de câte-o mică afacere în spaţiul încă încărcat cu verdeaţă. De fapt, fiecare din întreprinzători pleacă de la premisa că ală, aia, ăia mici sunt, nici mai mult, nici mai puţin, storcători şi tocători de finanţe ale părinţilor, ale buneilor. Şi cum la bursă unora le merge bine şi altora nu, o astfel de antiteză se consumă şi în Copou.

     Să luăm exemplul cu succesul în afaceri.

Maşinuţe electrice, 3 lei tura. Doi tipi gestionează la principala intrare în parc un garaj cu 3 maşinuţe (numere de înmatriculare 03, 05, şi 07) . Nici urâte, dar nici frumoase, fiind poziţionate într-un spaţiu cu vad, trocadicele care merg cu acumulatori sunt adesea luate cu asalt de fetiţe şi băiţei, fireşte cu bănuţii pregătiţi pentru plată.      Paradoxal, totuşi, cei mici pe cât de entuziasmaţi sunt în momentul în care se urcă în bolizi, pe atât de apatici sunt la volan, aşa de apatici încât însoţitorul (unul din cei doi afacerişti), este nevoit să intervină aproape tot timpul ca maşinuţa să nu o ia aiurea.

  Succesul este garantat, şi asta vă puteţi da seama doar improvizând o evidenţă a dăţilor când se aude mârâitul monoton al motoraşelor electrice în apropierea Obeliscului Leilor.

    Să luăm exemplul cu insuccesul în afaceri.

Omul este singur cu o sacoşă din pânză. Nu e statornic când vorbim despre locul de unde să-şi dezvolte afacerea. Ce vinde? Cu siguranţă ce nu se cumpără; morişti pe băţ, bumeranguri în formă de cruce plus clasica greutate cu elastic. Deşi, poate un principiu corect spune că ce e simplu poate să fie şi de succes, lucrurile nu stau aşa. Ce biciclete, ce role şi ce trotinete colorate am văzut! Toate stăpânite de copii de 5, 6,7 ani cu replici pe care alte generaţii mai înaintate le învăţau la vremea buletinului.

     Ce şansă are omul în faţa unui asemenea concurenţe? Ce să facă piciul cu morişca? Poate să o dea însoţitorului să aibă ocupaţie. Până şi artizanul se minunea la ce jucării şi mijloace de locomoţie au kinderii. Greu cu afacerea!

Ba mai mult, am vazut recent un Prâslea cu o triciletă electrică. Şi ce-o mai conducea prin parc! Şi avea şi viteză! Da, recunosc, m-am uitat. Oare s-or fi uitat şi cei doi cu maşinuţele 03, 05, 07?