Tocmai s-a trezit. Are sentiment cu plus în faţă şi simte că o să-i meargă bine în delegaţie. După ce termină pregătirea de dinainte de ieşire din casă, îşi mai verifică o dată dacă are toate documentele. Se urcă în maşină, conduce prudent şi ajunge la locul de plecare spre destinaţie. Şoferul cursei e calm, trage cu patimă din ţigară şi îi spune să-şi găsească un loc în maşină; nici prea mare, nici prea mică. Oricum, microbuzul nu oferă intimităţuri spaţiale cu ceilalţi pasageri. Şi totuşi, mai târziu... .
Omul nostru, se aşează pe un scaun şi îşi vede expiraţia sub forma unui jet de aburi. "Aşa va fi tot drumul?" - e întrebarea de moment. Locul din faţă e liber; şi totuşi mai târziu... .
Timpul de dinainte de plecare din staţie trece lin, la fel de lin cum se instalează răceală în picioare. Călătorul îşi aminteşte, cu regret, că nu a luat şosetele mai groase. Oare cum o să-şi deturneze atenţia de la frigul din ghete, va găsi ceva ca să-l distragă? Poate da, poate nu... .
Se pleacă, geamul lateral din dreapta pasagerului vibrează mai mereu şi nu uită să transmită răceala sa umărului ce sprijină, într-un fel, corpul personajului. E încă foarte rece, dar nu pentru mult timp, pentru că suflările celor 20 de pasageri (inclusiv a celui care s-a aşezat pe scaunul din faţă), încep să încălzească aerul, mai ales în partea de sus a maşinii.
Lucrurile se schimbă. Omul simte în nări ceva ce-i taie respiraţia. Un nod în gât se instalează; privirea vrea să aresteze sursa; firul izvorului de miros otrăvit vine chiar din faţă şi se unduieşte în funcţie de mişcările maşinii. Ochii îi simte înţepaţi de semnalele ce-i vin din creier, probabil şi el lovit de duhoare. Victima este disperată; îşi dă seama că mai are de mers sub asemenea asediu încă patru ore. "Oare o să supravieţuiesc?" - e întrebarea care o să persiste. Nu se mai gândeşte la frigul din picioare.
Caută stratageme. Îşi aminteşte că Asimov scria în una din cărţile Fundaţiei că, după cinci minute în prezenţa unui miros, nasul nu-l mai recunoaşte; condiţia este ca izul să fie constant. Omul din microbuz riscă; desface nările şi pompează. E greu, aproape că lăcrimează. Trec minutele, dar din cauza faptului că oribilul miros este în valuri şi nu constant, nu se estompează în percepţie; ba mai mult, fuiorul pestilenţial are variaţiuni care-l fac şi mai greu de acceptat. În consecinţă, renunţă la operaţiunea "nări larg deschise".
Trebuie să facă ceva. Îşi aminteşte cu ce este îmbrăcat; de aceea îşi bagă capul în piept, iar peste nas aduce, de la spate, gluga hanoracului. "Aşa este mai bine", îşi spune. Şi totuşi, mirosul infect şi acru mai răzbate. Nu poate face mai mult, abia inspiră, trăgând aer prin ţesătura densă. Frigul de la nivelul podelei nu mai contează.
După patru ore, un om coboară din microbuz. E falnic, doar că afară, în urma lui se simte ceva ciudat, un iz stătut, foarte palid. După el, un alt călător iese, cu o glugă ce înfăşoară nasul, schimonosit din cauza frigului intrat în oase, dar şi din cauza poziţiei strâmbe în care a stat atâta timp. Nu mai avea sentimentul cu plus în faţă.
No comments:
Post a Comment