Dormeam, când vocea colegei de apartament m-a anunţat, ce-i drept, pe un ton calm, că nu este curent electric. Deşi ochii nu întâlnesc lumina matinală (e iarnă), îmi dau seama că nu este foarte devreme; trebuie să fie vreo şase jumătate. Anunţul îmi reanimează o stare ce-mi apelează copilăria, dar o aşez deoparte, pentru moment.
Încerc să găsesc soluţii la criză; primul gând se îndreaptă spre lumânările şi candelele de plastic neconsumate la Învierile Domnului din anii trecuţi. La feştile mai trebuie o brichetă sau niscaiva chibrituri; cum niciunul dintre noi nu fumează, iar aragazul are aprindere electrică, slabe şanse pentru ce îmi propun. Salvarea este telefonul mobil, aflat în vecinătatea patului, care are şi o funcţie ce foloseşte flash-ul de la camera foto pe post de lanternă.
Ne strângem toţi trei în dormitor, piciul fiind pregătit să execute poziţia pe oliţă. Aşez mobilul pe noptieră, încercând astfel să difuzez pe tavan fasciculul alb de lumină. Ochii micuţului au sclipiri însoţite, aproape natural, de gesticulări şi "cuvinte" pe care niciunul dintre cei doi maturi nu le înţelege. În schimb, amândoi chicotim încercând să ghicim mesajele misterioase care ne sunt transmise.
Pana de curent se prelungeşte; încet, încet liniştea din cameră ne cuprinde. Îmi las capul pe o pernă, lumina palidă şi neuniformă schimonoseşte pereţii, iar tot acest repaus îmi activează starea din momentul aflării că nu avem curent electric.
***
Reverie cu substrat real; personajul sunt eu, la vârsta primilor trei ani de şcoală primară. Folosesc un stilou chinezesc, din ăla cu peniţa ascunsă în corpul ustensilei de scris. Îmi fac temele sub atenta observare a mamei.