Tuesday, October 28, 2008

Prietenul meu, câinele!



Câine, câinos, rasa canină ... şi încerc şi alţi termeni în minte parcurgând cu privirea Piaţa Unirii (din Iaşi). Patrupedele, nonşalante, îşi poartă trupurile destul de pline pe lângă oameni; unii dintre cei din urmă le acordă atenţie după posibilităţi, o vorbă sau ceva mai consistent – o bucată de covring, un biscuit.
Gesturile nu rămân fără reacţii: rotocoale ale cozilor, alintări pe lângă „stăpânii” de ocazie. Din când în când, se aude lătratul, pe o singură sau mai multe voci, având ca destinaţie câte un trecător. Bipedul, deşi are drumul său, uneori bate în retragere sau încearcă o ocolire preventivă pentru a se feri de întâlnirea cu „destinul alternativ” pregătit de eventuala muşcătură.
Mai sunt şi porumbeii, dar ei evadează din peisajul meu.
Pun stăpânire pe gânduri şi nu mai zăbovesc prea mult să aduc „omagii” interioare peisajului urban ce cuprinde, fără a avea cineva vreo contribuţie conştientă la ideea clasică, (de multe ori) „câinele este cel mai bun prieten al omului”. Călătoria spre casă îmi rezervă, din mijlocul de transport, imagini, creionări asemănătoare cu cele din centrul Iaşului; câini mari, mici, în majoritate fără companion uman, puţini cu „cercei”, semn că au fost „mângâiaţi” de „specialişti”.
Fără a face excepţie, perimetrul din faţa scării blocului unde locuiesc este şi el populat (densitate deloc de neglijat), cu exemplare canine modeste sau cu destul impact la vecini, fie ei maturi şi nu prea. Străbat aleea cu grijă să nu–i deranjez şi să nu fiu deranjat, mai ales de la genunchi în jos.
Deşi nu sunt ataşat de niciun câine din cei cu prezenţă constantă în faţa scării, legătura mea cu „cilindrii îmblăniţi şi cu patru picioare” este una specială, creată în timp.


Ca şi în alte seri, şi în ultima am zăbovit, fie motivând telecomanda să-mi găsească ceva agreabil de vizionat la televizor, fie dând „refresh” la câte un site de ştiri în speranţa că va apărea titlul la care „vibrează” majoritatea jurnaliştilor – „Breaking News”.
N-a fost să fie niciuna din două. Paşii târzii, de noapte, m-au îndreptat spre patul, generos ca suprafaţă, pe care l-am găsit primitor: o dată pentru că prietena mea dormea (într-o aşteptare amorţită a partenerului), şi a doua pentru că îmi era somn.
Am găsit poziţia confortabilă (pentru amândoi) şi am aşteptat ca gândurile să devină confuze, să se împliticească, să-şi piardă conturul... semne că Moş Ene îşi căuta „gazdă”. Am fost primitor, i-am oferit toate condiţiile, dar ceva nu i-a plăcut sub nicio formă.
L-am prins de mâini, l-am rugat să stea. I-am citit faţa şi am desluşit frica; deşi am încercat să-l liniştesc, nu am reuşit!
- De ce, moşule?
- Plec, nu mai stau!...N-auzi câinii?
Şi l-am pierdut cu destinaţia: alte gene!
Am rămas cu vorbele. Care câini? Gândurile s-au articulat, simţurile s-au trezit! Urechile şi-au făcut datoria şi mi-au adus în creier lătratul sau corul de lătrături al câinilor din faţa blocului.
Iar mi s-a întâmplat! I-am recunoscut după amprenta fonică. Sunt patru, iar cel care schelălăie anormal de subţire, al cincilea, este nomadul de ocazie care le-a călcat teritoriul.

Suficient de dese ca să-i cunosc după lătrat şi destul de rare ca să nu mă obişnuiesc, „reprezentaţiile” câinilor se vor tabieturi nocturne (oferite de urbea în care vieţuiesc), ce se cer dobândite, că vrei sau nu vrei.
Soluţia? Sunt rezervat în a pronunţa vreun răspuns.

La cele povestite, adaug alte două ipostaze la fel de reale. Una este cea a oamenilor care, fie de la fereastra bucătăriei, fie de la balcon, hrănesc, cu porţii ce se supun atracţiei gravitaţionale, câinii liberi să-şi „aleagă stăpânul”.
Cea de-a doua ipostază este, în fapt, „un blanc” ce ar trebui adus la viaţă de prezenţa constantă a echipelor Primăriei care să se ocupe de monitorizarea (şi nu numai), a efectivelor de patrupede (pentru a nu se înmulţi, ci împuţina), şi nu în ultimul rînd, de reprezentanţii ONG-urilor care au ca profil de activitate îngrijirea animalelor.

Noapte bună!

Tuesday, October 21, 2008

Escape from News Room


Despre resemnarea mioritică, probabil esenţa a ceea ce este fiinţarea colectivă a românilor pe linia timpului, deci şi a mea, s-a scris, se compune şi se vor face referiri, mai mult sau mai puţin profunde. Încerc să evit în rândurile de faţă să fac evaluări şi judecăţi de valoare asupra resemnării româneşti, ceea ce, desigur, nu mă împiedică să-l transform într-o unealtă a aprecierii demersului a doi jurnalişti ieşeni, Radu Mircea Lipovan şi Andreea Maria Mânzat, autori ai unui reportaj radio şi premianţi (la 17 octombrie 2008, Bruxelles), ai Parlamentul European, în prima ediţie a unei competiţii cu participare internaţională.

Abordarea mea, poate nu cea mai nimerită, are meritul de a conferi legătura dintre aplicabilitatea normelor europene, voinţa instituţiilor autohtone în această chestiune şi destinul profesional a doi jurnalişti, angajaţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune - Studioul Regional Radio Iaşi.

Distanţele dintre palierele anunţate se pierd plecând de la descrierea a ceea ce au realizat cei doi jurnalişti de presă audio; un reportaj despre cerinţele Uniunii Europene cu privire la sacrificarea animalelor. Sunt sigur, aţi auzit despre asomare - acţiunea premergătoare sacrificării astfel încât animalul să nu sufere vreo durere în procesul ulterior. Ei bine, de la această reglementare comunitară au plecat cei doi în demersul jurnalistic.
Materialul finit al lui Radu Mircea Lipovan şi al Andreei Maria Mânzat reuşeşte să ofere o imagine clară a ceea ce se întâmplă , în realitate, legat de asomare, de sacrificarea animalelor (în cazul celor doi, sacrificarea mieilor în preajma Sărbătorilor Pascale.) "Bogat" în voci (ale persoanelor avizate din domeniu şi ale crescătorilor de ovine), însoţite de o explicare obiectivă din partea jurnaliştilor a fenomenului vizat (sorgintea tradiţiei şi "conflictul" cu reglementările comunitare), reportajul - eseu reuşeşte, voit sau mai puţin, să aducă în prim plan neputinţa, lipsa de determinare şi, de ce nu, resemnarea autorităţilor autohtone în respectarea şi aplicarea conform solicitărilor a standardelor europene în domeniu.
Resemnarea mioritică despre care scriam în introducere îşi găseşte astfel puternice articulări, de netăgăduit, la aproximativ 20 de kilometri de Iaşi... chiar în domeniul baladei cu autor anonim culeasă de bardul de Mirceşti, Vasile Alecsandri. La neputinţa instituţiilor statului se alătură indiferenţa crescătorilor de ovine, ale căror activităţi zootehnice au desfăşurări paralele, fără vreo posibilitate ca, potrivit principiilor geometrice, să se intersecteze cândva, undeva cu stipulările şi cererile legii.

Concluzia reportajului este una simplă şi care, cu siguranţă, este observabilă şi de la Bruxelles: ca şi în zootehnie, şi în alte domenii România rămâne suspendată, aeriană faţă de reperul numit: legislaţie europeană şi aplicarea acesteia în realitate.


Lăsând la o parte premiul, acordat obiectiv, fără putinţă de tăgadă, trebuie făcute câteva precizări în ceea ce-i priveşte pe premianţi. Puţini ştiu că cei doi sunt redactori, redactori de ştiri. Cine a abordat, mai mult decât „accidental”, genul publicistic „ştire”, şi cu o constanţă care are o desfăşurare ce depăşeşte o lună de zile, realizează că dincolo de rodaj, apare uzura care are puterea de a te cantona, de a te limita şi de a te ţine departe de aboradarea altor genuri.
Ei bine, evadarea de la „Camera Ştirilor” constituie, din acest punct de vedere, o mărturie a valorii profesionale a celor doi, Radu Mircea Lipovan şi Andreea Maria Mânzat. La cele precizate adaug refuzul premianţilor de a se resemna în faţa calculatoarelor ale căror monitoare îţi desfăşoară în faţa ochilor evenimente şi subiecte de presă, sub forma fluxurilor de ştiri.

Felicitări!
Horia Daraban

Friday, October 17, 2008

La Sfântă

Suspendat, fără a-l alătura vreunei trăiri care tinde să fie ciclică raportată la timp, termenul „tradiţie” ar putea duce gândul la statornicie, constanţă, neîntreurpere. Coborât din mulţimea cuvintelor izolate şi aşezat la acelaşi nivel cu ce ne oferă realitatea construim expresii precum, „tradiţie populară”, „manifestări de tradiţie” etc. .
Nu întâmplătoarea este abordarea pentru că despre tradiţie, ciclicitate şi despre valoarea acestora îmi propun să scriu câteva cuvinte, raportate la ceea s-a petrecut sub titulatura... „Sărbătorile Iaşului”.
Construit în jurul Hramului Sfintei Cuvioase Parascheva (14 octombrie), programul manifestărilor a cumulat de la reprezentaţii ale instituţiilor de teatru şi simpozioane, la întreceri de orientare turistică în Grădina Botanică şi competiţii de fotbal.
Gândită, probabil, să aducă şi un suport laic, celui mai important pelerinaj autohton, lista acţiunilor a ajuns să cuprindă de la an la an, prin tradiţie, tot mai multe zile; astfel încât în 2008, la 600 de ani de prima atestare documentară a Iaşului, au fost rezervate 10 zile de cultură, comerţ la tarabă, concerte şi întreceri care mai de care mai pestriţe.
Acoperită de ceea ce şi-au propus cei de la Palatul Roznovanu, sărbătoarea ortodoxă a căpătat rezonanţă doar pentru ieşenii şi pelerinii îndreptaţi cu sufletul către cele sfinte. Dincolo însă de perimetrul restrâns al curţii mitropolitane, oraşul cu locuitorii săi a rămas pe parcursul „tradiţionalelor sărbători” sub inundaţia micilor întreprinzători de tarabă care au îmbiat pe trecători cu pahare de vin, izuri culinare de grătar, cojoace, haine de piele şi produse de un artizanat îndoielnic.
Mândră cu cifrele ce arată afluxul de pelerini în acele zile, Primăria a uitat de decenţa pe care o cere o astfel de sărbătoare religioasă. Astfel tradiţia Sărbătorilor Iaşului capătă de la an la an accente din ce în ce mai colorate, de bâlci, desfăşurare ce solicită pelerinul dar şi gazdele, ieşenii; un efort rezultat din amestecul deocheat al celor consumate între 5 şi 15 octombrie 2008, amestec construit conform principiului cantitatea duce la valoare. Dincolo de aglomeraţie, de îmbrânceli şi vorbe mai puţin împăciuitoare, rămâne imaginea unui oraş vlăguit de aura liniştită şi primitoare. Dacă aceasta este poza Sărbătorilor Iaşului, atunci poate cei de la Palatul de vis-a-vis de Mitropolie ar trebui să schimbe principiul: de calitate pentru noi toţi.
La anul!