Tuesday, November 29, 2011

Precizie chirurgicală


            Precizie chirurgicală; asta ţinteşte prin exerciţiul său. Sunt convins, altfel nu se explică. În fiecare zi, de câte ori are ocazia, îşi concentrează privirea, îşi reglează respiraţia şi îşi îndreaptă arătătorul apropiat sub-milimetric de degetul mare, ambele de la mâna dreaptă, către un punct pe care, de cele mai multe ori, eu nici măcar nu-l observ.  
Se vede scama?

           Mă gândesc uneori că are imaginaţie şi că ceea ce culege cu cele două degete este un joc al controlului mâinii. Dar, nu! Ceva prinde între cele două terminale. Apoi, şoptind un cuvânt pe care nu-l înţeleg, îmi solicită podul unei palme ca să-mi înmâneze trofeul.
             Atunci văd! Într-adevăr, este ceva palpabil. Cu adânc respect pentru efortul celui care a muncit, aşez captura, de dimensiuni infime, la loc de cinste. Şi exerciţiul este reluat. 
        Se întâmplă aşa de 3, 4 ori, până când obiectele culese devin fără dubiu identificabile. Sunt mici scame de pe covorul din sufragerie. Piciul are o plăcere reală în a culege mici resturi textile. Cu siguranţă, pentru dimensiunea lui, i se par demne de luat în seamă; ba mai mult, fiecare scamă are coloritul, forma, textura ei. 
          Noi, ăştia  mari, le luăm la grămadă, le depersonalizăm; cu alte cuvinte, dăm cu aspiratorul. Ceea ce şi eu am făcut.

          Mâine ce-o mai găsi pe covor?  

Thursday, November 24, 2011

Un geamantan schimonosit

           Venele de sub pielea mâinilor s-au umflat. Întregul corp transpiră ca să se răcorească de pe urma efortului. Poate o gură de bere ajută. Oare a câta? Nu a ţinut o evidenţă.
          
                Din când în când, aruncase un ochi la mobil să vadă ceasul. De două ore, o muncă ce părea simplă, îl consumase fizic şi psihic. Deşi finalul misiunii sale îl dorea la îndemână, parcă era de neatins. În gând, stând cu mâinile în şolduri şi cu privirea în jos spre ţinta muncii lui, numără câte încercări nereuşite avusese; de două ori le pusese, şi tot de atâtea ori le scosese; cu acelaşi rezultat: nu se închidea. Se gândea, eventual să le ia la bagajul de mână. Se temea însă de control şi de confiscarea lor, a cutiilor; plus ruşinea publică la care ar fi fost supus.

          Trebuiau, deci, să încapă în pântecul geamantanului. Încercă o nouă reţetă. Boarfele ce-i permiteau, le făcu sfoară şi le puse pe marginea interioară a bagajului. Aşa mai recuperă ceva spaţiu. Apoi, luă cutiile şi le puse astfel încât să fie cât mai compact aşezate. Acum era mai mulţumit. Continuă cu un pulover, cu un al doilea (nu-l folosise şi regreta că îl luase). A urmat un sacou, o haină şi, în sfârşit, capacul. Însă, cel din urmă nu reuşea să se potrivească restului geamantanului deformat. Totul trebuia forţat, fermoarul trebuia închis aproape cu orice preţ. Un ultim asalt asupra bagajului şi victoria fu asigurată.

            Era mai liniştit acum? Nu putea să nu se gândească la cutii şi la conţinutul lor. Dacă ce era în ambalaje se strivea, se deforma, stricând surpriza celor de acasă? Înghiţi greu. Nu vroia să dea drumul la fermoarul abia închis. Îngrijorarea îl însoţi în aşternuturi. Poate luase prea multe, prea multe cutii cu bomboane de ciocolată; căci pentru ele schimonosise geamantanul. Zâmbi. "Niciodată nu sunt prea multe", îşi replică sieşi. 
      Una pentru el, vreo 3, 4 pentru ea; dar mai ales, pentru privirea ei când spune că e ultima bomboană servită, ca mai apoi să revină la cutie cu aceeaşi replică şi cu ochi îndulciţi de ciocolată. 

           Alte cutii pentru prieteni.