Thursday, October 27, 2011

To beer or not to beer?


          Bineînţeles,  "to beer". 

           Mă simt conectat atunci când beau bere; conectat cu trecutul care nu este neapărat al meu. Spre exemplu, un prieten, tot la o bere, îmi spunea că, pe vremea când la modă erau mormintele în formă de piramidă, cei care lucrau la ridicat blocuri de piatră de câteva tone, seara, după munca de peste zi, se delectau cu o bere; probabil cea mai bună din imperiu la acea dată (cred că de acolo şi vine sloganul "probably the best beer...").

          Arc peste timp, berea şi-a păstrat şi şi-a dezvoltat funcţiile care cu siguranţă erau definite acum "enşpe" sute de ani în urmă. Dacă ar fi să facem o scurtă enumerare a acestor "utilizări", ar trebui să amintesc, în rândurile pe care le străbateţi, de ipostaza, nu tocmai de dorit, dar sănătoasă, când vrei să-ţi îneci amarul. 
          Trec la celălalt pol, şi lucrurile sunt la fel de fireşti, atunci când horoscopul ţi-a surâs, iar cele citite în stele, evident de bine, s-au împlinit. Şi atunci spui prietenilor tăi, atins de fericire fiind, "următorul rând e de la mine" (iubesc fraza asta când o spun alţii).
           Merg mai departe cu pledoaria mea şi scriu că berea este un veritabil catalizator al prieteniilor. Nu vă imaginaţi că, între doi flăcăi, la bere, se nasc nu ştiu ce sentimente; este o chestie foarte simplu de explicat; şi anume, din momentul în care personajele servesc bere, fiţi siguri că unul dintre ei o va nimeri, la un moment dat, pe cea stricată, cu termenul de garanţie expirat (a se citi berea în plus ce nu trebuia să  o bea), şi care-l va întoarce pe dos. Cel care a scăpat, ca un camarad de front, îl va ajuta să ajungă acasă; ba mai mult, a doua zi vor povesti, vor pune cap la cap cele întâmplate ca două fete ce au avut o noapte de pomină în disco.

          Ceea ce vreau să subliniez este că berea are un rol extrem de important pe mapamond; atât de important încât s-a organizat şi un Mondial de Bere. Anul ăsta a fost la Strasbourg (Franţa). Cine a luat medalia de platină la competiţie? Nu, nu este o bere românească, servită juriului la pet. Hornbeer Dryhop din Danemarca (6,5% alcool), produs de Hornbeer, a primit cea mai înaltă distincţie. Berea belgiană Bioloo Blond (6,4% alcool), fabricată de Belgoobeer la Binche (regiunea Hainaut), este una din cele 12 mărci de bere care au plecat acasă cu o medalie de aur. Celelalte au fost: cinci franceze, cinci canadiene, două italiene, una americană şi una spaniolă.


          Ah, uitasem! O altă utilizare a berii este aceea că-ţi dă ghes scrisului; de calitate sau nu, voi decideţi. Oare Shakesbeer aşa a reuşit?

Wednesday, October 26, 2011

DiCaprio învaţă să spună în româneşte "Te iubesc!"

           Iubita lui DiCaprio e româncă. Dă bine pentru ţară în afară? E de bine pentru popor? Poate fi văzută ca o performanţă a domnişoarei respective? Îmi amintesc de proiectul ală de lege cu ştirile pozitive şi ştirile negative. Asta cu românca şi actorul scufundat odată cu Titanicul în ce categorie ar intra?
           Trecând de ştirea în sine şi lărgind abordarea, nu uit insistenţa cu care jurnaliştii ne-au delectat cu divorţul soţilor Truică. Norocul, cel puţin al meu, a fost că soarta cuplului şi a averii celor doi se va decide în instanţele din Franţa  (asta chiar n-am verificat-o din 3 surse).

           La alte case e la fel? Poate că nu, poate că da. Totuşi, un exemplu care se înscrie în linia trasată mai sus e şi ceea ce propune site-ul www.yahoo.com la secţiunea ştiri de pe mapamond. Deşi, de multe ori site-ul trage informaţii de la Associated Press, nu ratează ocazia ca multe din articole să nu aibă conţinut cu rezonanţă globală. 

           Mai exact, odată am văzut un lead despre repercusiunile financiare apărute după ce Justin Bieber şi-a schimbat frizura. O altă bombă care pur şi simplu m-a sensibilizat drept în sufletul meu de român a fost că Lindsay Lohan o să pozeze pentru Playboy; başca, de informaţie s-a aflat pe surse.

           Mă întorc la România de unde ne vine chestia asta proaspătă cu spartul Realităţii TV în două; una pentru ăla, a doua pentru celălalt; se face emisie şi din cort. Am văzut şi un mini-documentar subtitrat. Cred că va lua şi premiu.

            Între timp, astăzi, 27 octombrie, spre seară, zapam cu nerv, dar fără succes, pe diferite canale ca să aflu ce au hotărât mai marii Uniunii Europene legat de criza financiară şi de datoriile Greciei care riscă să ne chinuie şi pe noi. 

Remuşcări cu stomacul plin

           Mâinile se frământă între ele, semn că neliniştea îl macină pe stăpânul lor. De fapt, nu-i numai nelinişte, ea e doar la suprafaţă cenzurând conştient alte lucruri mai grele: remuşcare, vinovăţie. El, stăpânul, reface cu greu drumul la al cărui capăt s-a nenorocit cu această stare. Caută ieşire, caută liniştea de dinainte. Dar cum să o obţină? Vede doar o soluţie: aceea de a mărturisi.

           Totul a plecat de la slăbiciunea pentru cărniţă proaspătă, bine gătită. Devenise un real cunoscător al diferitelor sortimente, de aceea şi culoarea produselor ştia să o împartă în subdiviziuni cromatice greu perceptibile pentru profani. Acasă, un adevărat instrumentar îl ajuta să ducă la bun sfârşit misiunea  realizării fripturii, fie ea din carne de porc, pasăre sau de care o mai fi fiind. Aproape imposibil să fie uimit de ceva nou, original. Şi totuşi s-a întâmplat.

           Astfel se deschide drumul remuşcării. Colega de apartament l-a anunţat  că trebuie să cumpere cărniţă proaspătă de mânzat pentru piticul cu strungăreaţă. Şi nu de oriunde, ci de la carmangeria lui nea' Titi aflată peste stradă. Nimic spectaculos. Piciul este o febleţe pentru ambii, deoarece fiecare din ei declarase că e în stare de oceane de  sacrificii, doar pentru fericirea şi sănătatea micuţului cu patru dinţi. Întoarcerea colegei însă avea să scoată la iveală limitările unuia.

           Aşezate pe bufet, achiziţiile - cele două fleici de mânzat - au avut efect de perplexitate pentru moment asupra victimei. El nu-şi putea lua ochii, iar intensitatea clipelor crescu atunci când cel care venise cu  cumpărăturile se pregăti  să tranşeze fleicile.

           În acel moment el, cel de dinaintea remuşcărilor, spuse: "Asta este a mea", trimiţând degetul arătător al mâinii drepte spre una din bucăţile de carne.
          Spălată cu apă,  fu trântită într-o farfurie, îmbălsămată cu ceva busuioc, oregano şi sare; în mare grabă, fără menajamente, următoarea destinaţie:  tigaia cu ulei încins. 

           Timpul pentru gătitul fleicii a trecut greu pentru păcătosul nostru care uitase de pici. Slăbiciunea pentru cărniţă proaspătă îi năruise convingerea că locul lui geometric este omuleţul pentru care îşi făcuse griji în alte rânduri. 
          Rumenă, carnea de mânzat fu înţepată cu o furculiţă, fiind aşezată în farfurie, ca mai apoi, să fie tranşată în bucăţele ingurgitabile. Mini - festinul se consumă rapid, hrănind în acelaşi timp remuşcarea că personajul trist  ciuntise mâncarea celui mic.

         Se curăţă conştiinţa cu stomacul plin? Este de iertat nesăbuitul nostru? 
Cu siguranţă, întrebări valabile la care s-ar adăuga şi altele; de exemplu:
         Cât de gustoasă a  fost friptura? 




Wednesday, October 12, 2011

Intunericul dintre sidefuri

         Eram stresat. Ţin să scriu că mi-a mai trecut. Punctual chiar aveam un semn de întrebare; unul mare. Să vă povestesc. Am un prieten, nu ştiu dacă îmi ajunge la genunchi; despre înălţime e vorba. Cu ceva timp în urmă, gingia de jos i s-a spart, iar încet dar sigur, o perluţă, ce-i drept cam zimţată, s-a aşezat semeaţă. Toată chestia s-a repetat, aşa că rezultatul pentru gingia de jos este momentan: 2*perluţă zimţată (adică 2 înmulţit cu....).
       Cum era de aşteptat, gingia de sus s-a pregătit şi ea să găzduiască acelaşi tip de dinţoşenii, frumos ordonate. Numai că, spre deosebire de primele două apariţii despre care tocmai am scris, perluţele aşteptate au fost de fapt două lopăţele, ba mai mult, în loc să fie apropiate păreau a avea mari divergenţe; efectul: proiectarea unei viitoare strungăreţe.
       Ce măcinare! Ce nelinişti din partea-mi pentru micul meu prieten! Mă învinovăţeam de-a dreptul spunându-mi că, dacă mă făceam medic stomatolog, lucrurile erau altfel luminate. Obsesia nu-mi dădea pace. Deşi cei doi dinţişori încă se aşezau, ieşind din gingii, despărţitura o vedeam ca pe un cataclism bucal care va atrage priviri, în niciun caz, prietenoase. 
         
            Cu inima în gât, dar şi cu planuri măreţe de rezolvare a clivajului dinţos, am început căutările în stânga, în drepta, adică pe google, despre strungăreaţă. Întâmplarea sau nu a făcut să dau peste un articol (vezi aici) cu o scriitură excelentă; subiectul, bineînţeles, strungăreaţa, şi nu a oricui, ci chiar a autoarei. Considerată o moştenire genetică, despărţitura dinţilor din articol "suferă", străbătând rând cu rând scris, o schimbare de percepţie: de la defect la frumuseţe; o trecere de la păreri defăimătoare la aprecieri ale esteticului feminin rotunjit de obsesiva strungăreaţă.
         
           Revin la grija mea, acum veştejită şi fără de obiect întrucât văd cu alţi ochi pauza dintre dinţişorii prietenului meu. Fac apel la memorie, vizualizând zilele când gingiile nu aveau ajutor în a stăvili limba piciului şi îmi dau seama că zâmbetul era incomplet. Îi lipseau patru dinţi şi-o strungăreaţă.

   

Saturday, October 8, 2011

O invitaţie: CIMEC

        Sunt necesare câteva clarificări: CIMEC înseamnă Institutul de Memorie Culturală ce se defineşte printr-o formulare din engleză ("The gateway to Romanian cultural heritage"), ca fiind "poarta către patrimoniul cultural românesc". De crezut sau nu, trebuie scris totuşi, entitatea a fost înfiinţată în1978 "ca institut naţional pentru evidenţa informatizată a patrimoniului cultural". Deci, are şi tradiţie.
           Neinteresant, plictisitor sau pentru generaţiile mai verzi - "boring"? Vă provoc să spuneţi "da". Nu-mi rămâne decât să scriu câteva repere care să vă schimbe percepţia. Pe site-ul oficial, www.cimec.ro,  se subliniază că bazele naţionale de date ale Institutului cuprind "peste 760.000 înregistrări de bunuri culturale mobile şi peste 32.500 înregistrări de monumente şi situri, alături de alte fonduri de informaţii de interes naţional".
          Cu siguranţă cifrele contează, întrucât institutul amintit este considerat a avea una dintre cele mai mari baze de date de profil din Centrul şi Estul Europei şi printre cele mai importante din lume. Da, suntem şi noi tari, nu vorbim de fotbal (vezi meciuri şi scoruri ale naţionalei).
          Nu o să mă apuc să descriu site-ul pe care îl găsesc, datorită bogăţiei sale, interesant oricum, ci o să încerc să vă dirijez atenţia către un document a cărui traducere se regăseşte la link-ul patrimoniu scris. Mă refer la "Revoluţiile Valahiei", autor Anton-Maria del Chiaro, o lucrare apărută la Veneţia, 1718. 
           Cel care a scris era bărbat sau femeie? Fără să încerc subtilităţi cu iz de glume, subscriu credinţei voastre că era un tip, chiar bine, florentin, prelungind - italian, care nu căuta prin Valahia, cum se întâmplă azi, jumătatea mai proaspătă pentru căsătorie. Ce treburi avea totuşi pe coclaurile dâmboviţene? Ei bine, autorul era secretarul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu. 
           În carte, având titlul tradus în română "Revoluţiile Valahiei", îngăduiţi-mi să vă tai din imaginaţie, nu e vorba despre nicio revoluţie; lucrarea, în ansamblu, oferă o oglindă obiectivă a ceea ce însemna, pe la 1700, viaţa românilor, coordonatele politice ale principatului, relaţia cu Înalta Poartă.
         Vă invit să lecturaţi lucrarea...., am scris că e tradusă în româneşte? Deci nu trebuie să gesticulaţi  italieneşte în timp ce citiţi (ştiţi cum fac fotbaliştii din "Il calcio" când nu înţeleg pentru ce sunt sancţionaţi). Şi pentru că vreau să vă stârnesc, redau două fragmenţele: primul despre crâşme, cine servea, şi ce li se întâmpla unor clienţi: 

                      "În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă."

           Cel de al doilea fragment despre locul înjurăturii în viaţa românilor:

                         "În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti."

          Ceva asemănări cu ceea ce se întâmplă astăzi? Ştiţi vorba: "arc peste timp". Vă invit să le descoperiţi accesând site-ul cu pricina.