Alege

Nu ştiu dacă eu am „agăţat” subiectul sau el m-a „agăţat” pe mine. Oricum, una dintre variantele de ştire legate de subiect ar suna ceva de genul:

„Portarul de hochei, germanul Robert Muller, nu renunţă la activitatea de performanţă, deşi specialiştii i-au dat un diagnostic fără speranţă: o tumoare pe creier care se extinde repede şi care este imposibil de eliminat.
Sportivul, născut în 1980, a aflat de boala sa în noiembrie 2006. Din acel moment, Muller a fost operat şi supus şedinţelor de radioterapie şi tratamentului cu citostatice, fără succes însă. Potrivit medicilor, pacienţii cărora li se dă un astfel de diagnostic au speranţă de viaţă de maximum 15 luni.
Conform sitului Federaţiei Internaţionale de Hochei, în ciuda diagnosticului, Robert Muller nu-şi pierde curajul de a înfrunta viaţa. Germanul nu şi-a întrebat doctorul cât mai are de trăit, ci când poate să joace hochei din nou.
Potrivit aceleiaşi surse, Muller a început antrenamentele în octombrie 2008 şi este aşteptat să revină pe gheaţă, în meciuri oficiale, în noiembrie.”



Cu siguranţă, povestea şi lupta omului despre care „vorbeşte” ştirea nu sunt un exemplu singular şi nici măcar izolat. Sunt persoane care „aleg” să câştige chiar şi atunci când cuvântul victorie are alte conotaţii decât cele cu care suntem obişnuiţi.
Totuşi am optat pentru această poveste tocmai ca exemplu pentru că din ea putem „alege” laturi, dimenisuni ale fiinţării care, puse una lângă alta, definesc Omul din noi.
Personal, „aleg” dorinţa de luptă a sportivului german, eliminarea opţiunii „Renunţ!”. Aceasta este complementară cu puterea de a crede în sine şi în familia sa. Mai mult decât „spectatori”, membrii acesteia iau parte, cu siguranţa cu toată fiinţa lor, la cel mai important „meci” al lui Robert Muller, „meciul vieţii”.
Indiferent de scor, indiferent de motivaţia „player-ului”, germanul va învinge, întrucât „a ales” să lupte, „a ales” să nu se resemneze.


Nici alţii nu se resemnează, dar nu pentru a atinge „supremul uman”, ci pentru a-şi optimiza locul, starea deloc de invidiat de către mulţi. Şi pentru că sportul ne-a oferit un exemplu ideal, tot „lumea” sportului este cea care ne rezervă contraexemple; numeroase atunci când îi vedem pe jucătorii de fotbal căutând prin „reprezentaţii proaste de la nivelul gazonului” faultul şi cartonaşul galben pentru adversar.
De pe teren în tribune şi la televiziunile de diferite „culori”, poezia hidoasă îşi continuă rimele prin ameninţările şi bâlbăielile unor „grandioşi” care scriu stâlcit viitorul diferitelor sporturi; la aceştia se adaugă alţii şi alţii, războinici în căutarea luminii, a luminii proprii care mereu este acoperită de victoria propriilor demoni, hrăniţi chiar de „adversar”, într-un blat cu iz fals de recompensă.

Se poartă...

E vară şi „se poartă” ... zilele lungi, călduroase, cu dimineţi aglomerate, amieze pline de praf şi poluare, după – amieze cu nervi şi oboseală. Serile sunt altfel, cu glasuri de copii încă jucând „de-a v-aţi ascunselea”, cu vecini la geamuri de balcon şi la discuţii despre esenţa amănuntului cotidian în faţa scărilor de bloc. Ferestrele, în serile de vară, sunt deschise, iar „umbra” de adiere mângâie perdelele, „bariere leneşe” în calea luminii luminilor din interioarele apartamentelor.
Serile mai au şi sunetul oraşului de dinaintea nopţii. Sunete de maşini, de voci, de foşnet de frunze...


Da, e seară şi mai este şi sfârşit de săptămână. Goguţă este în camera lui cu fereastra deschisă. Într-adevăr, se aud voci de copii şi cu siguranţă sunt şi vecini în şlapi în căutare de răcoare.
Goguţă locuieşte cu părinţii săi într-un apartament situat la un etaj intermediar dintr-un bloc ridicat pe patru nivele. Da, e bine; e bine pentru că el are camera lui, un univers cu trei dimensiuni (LxlxÎ.....2,5x3,5x2,40...metri); şi ce mai univers! Împânzit este sistemul surround...conectat tot timpul la unitatea pc şi în dese rânduri la auzul trecătorilor şi vecinilor de bloc prin intermediul muzicii.
În aceeaşi cameră mai este ceva mobilă ce există pentru a adăposti hainele tânărului Goguţă. Fără rafturi pentru cărţi, fără cărţi, universul personajului nostru este dominat de muzica boxelor în sistem surround 5.1 şi de hainele care stau sau ies din dulapuri pentru a-şi defini stăpânul.

Da, e seară, e vară şi „se poartă” audiţiile muzicale fără public ţintă. Totuşi, public este, fără să fi subscris la ofertă. Pe strada lui Goguţă, el este cel care „oferă” noutăţile muzicale. Unele, cu siguranţă, vor fi hituri, altele nu. Cu versuri în engleză, în română, în italiană, liniile melodice inundă spaţiul dintre blocuri şi aşa suprasaturat de alte volume sonore.
La fereastra sursă a muzicii, se vede capul lui Goguţă care-şi urmăreşte auditoriul. Piesă după piesă, notele muzicale ajung la urechile tuturor, doritor sau nedoritor, afon sau meloman. Un surâs interior de plăcere însoţit de murmur articulat de cuvintele versurilor melodiilor îl cuprinde pe Goguţă.
Stările mirifice personale îi sunt însă întrerupte abrupt şi subiectiv (ar zice el), de strigarea unuia dintre vecini, al cărei conţinut cuprinde, printre altele şi apelul să dea muzica mai încet sau să renunţe de tot la audiţia colectivă.
Goguţă este ofuscat, ofticat, dar nu-i lipseşte replica:
- Băi comunistule, e democraţie, e libertate! Fac ce vreau! Şi pentru ca cele spuse să aibă şi continuitate în gesturi, Goguţă dă mai tare muzica ca să înţeleagă şi alţii ce e libertatea în democraţie şi „cum se poartă” în zilele noastre.
Vecinul renunţă.

Desigur personajul, tânărul Goguţă, ca individ lipseşte din realitatea imediată a celui care scrie; el există puţin sau mai mult prin definiţia libertăţii individuale pe care şi-a construit-o fiecare din noi; inclusiv tânărul real care ascultă manele în blocul vecin, inclusiv doamna care, vara, în costum de baie face plajă pe bloc, inclusiv bărbatul de la acelaşi etaj cu mine care îşi gospodăreşte apartamentul cu lovituri de ciocan după ora 22.
Cum multe lucruri sunt de-a-ndoaselea, nici însuşirea şi punerea în practică a unor noţiuni precum „libertatea individuală” nu sunt reuşite. Tradus după propria pricepere a fiecăruia, conceptul amintit ajunge să fie o agresare a principiului de bun simţ: ”eşti liber să faci orice fără să aduci atingere libertăţilor altora”.
Prost înţeleasă, „libertatea individuală” naşte în fiecare dintre noi un Goguţă care va spune „inamicilor”: „Băi comunistule, e libertate!”