Alege

Nu ştiu dacă eu am „agăţat” subiectul sau el m-a „agăţat” pe mine. Oricum, una dintre variantele de ştire legate de subiect ar suna ceva de genul:

„Portarul de hochei, germanul Robert Muller, nu renunţă la activitatea de performanţă, deşi specialiştii i-au dat un diagnostic fără speranţă: o tumoare pe creier care se extinde repede şi care este imposibil de eliminat.
Sportivul, născut în 1980, a aflat de boala sa în noiembrie 2006. Din acel moment, Muller a fost operat şi supus şedinţelor de radioterapie şi tratamentului cu citostatice, fără succes însă. Potrivit medicilor, pacienţii cărora li se dă un astfel de diagnostic au speranţă de viaţă de maximum 15 luni.
Conform sitului Federaţiei Internaţionale de Hochei, în ciuda diagnosticului, Robert Muller nu-şi pierde curajul de a înfrunta viaţa. Germanul nu şi-a întrebat doctorul cât mai are de trăit, ci când poate să joace hochei din nou.
Potrivit aceleiaşi surse, Muller a început antrenamentele în octombrie 2008 şi este aşteptat să revină pe gheaţă, în meciuri oficiale, în noiembrie.”



Cu siguranţă, povestea şi lupta omului despre care „vorbeşte” ştirea nu sunt un exemplu singular şi nici măcar izolat. Sunt persoane care „aleg” să câştige chiar şi atunci când cuvântul victorie are alte conotaţii decât cele cu care suntem obişnuiţi.
Totuşi am optat pentru această poveste tocmai ca exemplu pentru că din ea putem „alege” laturi, dimenisuni ale fiinţării care, puse una lângă alta, definesc Omul din noi.
Personal, „aleg” dorinţa de luptă a sportivului german, eliminarea opţiunii „Renunţ!”. Aceasta este complementară cu puterea de a crede în sine şi în familia sa. Mai mult decât „spectatori”, membrii acesteia iau parte, cu siguranţa cu toată fiinţa lor, la cel mai important „meci” al lui Robert Muller, „meciul vieţii”.
Indiferent de scor, indiferent de motivaţia „player-ului”, germanul va învinge, întrucât „a ales” să lupte, „a ales” să nu se resemneze.


Nici alţii nu se resemnează, dar nu pentru a atinge „supremul uman”, ci pentru a-şi optimiza locul, starea deloc de invidiat de către mulţi. Şi pentru că sportul ne-a oferit un exemplu ideal, tot „lumea” sportului este cea care ne rezervă contraexemple; numeroase atunci când îi vedem pe jucătorii de fotbal căutând prin „reprezentaţii proaste de la nivelul gazonului” faultul şi cartonaşul galben pentru adversar.
De pe teren în tribune şi la televiziunile de diferite „culori”, poezia hidoasă îşi continuă rimele prin ameninţările şi bâlbăielile unor „grandioşi” care scriu stâlcit viitorul diferitelor sporturi; la aceştia se adaugă alţii şi alţii, războinici în căutarea luminii, a luminii proprii care mereu este acoperită de victoria propriilor demoni, hrăniţi chiar de „adversar”, într-un blat cu iz fals de recompensă.