Se poartă...

E vară şi „se poartă” ... zilele lungi, călduroase, cu dimineţi aglomerate, amieze pline de praf şi poluare, după – amieze cu nervi şi oboseală. Serile sunt altfel, cu glasuri de copii încă jucând „de-a v-aţi ascunselea”, cu vecini la geamuri de balcon şi la discuţii despre esenţa amănuntului cotidian în faţa scărilor de bloc. Ferestrele, în serile de vară, sunt deschise, iar „umbra” de adiere mângâie perdelele, „bariere leneşe” în calea luminii luminilor din interioarele apartamentelor.
Serile mai au şi sunetul oraşului de dinaintea nopţii. Sunete de maşini, de voci, de foşnet de frunze...


Da, e seară şi mai este şi sfârşit de săptămână. Goguţă este în camera lui cu fereastra deschisă. Într-adevăr, se aud voci de copii şi cu siguranţă sunt şi vecini în şlapi în căutare de răcoare.
Goguţă locuieşte cu părinţii săi într-un apartament situat la un etaj intermediar dintr-un bloc ridicat pe patru nivele. Da, e bine; e bine pentru că el are camera lui, un univers cu trei dimensiuni (LxlxÎ.....2,5x3,5x2,40...metri); şi ce mai univers! Împânzit este sistemul surround...conectat tot timpul la unitatea pc şi în dese rânduri la auzul trecătorilor şi vecinilor de bloc prin intermediul muzicii.
În aceeaşi cameră mai este ceva mobilă ce există pentru a adăposti hainele tânărului Goguţă. Fără rafturi pentru cărţi, fără cărţi, universul personajului nostru este dominat de muzica boxelor în sistem surround 5.1 şi de hainele care stau sau ies din dulapuri pentru a-şi defini stăpânul.

Da, e seară, e vară şi „se poartă” audiţiile muzicale fără public ţintă. Totuşi, public este, fără să fi subscris la ofertă. Pe strada lui Goguţă, el este cel care „oferă” noutăţile muzicale. Unele, cu siguranţă, vor fi hituri, altele nu. Cu versuri în engleză, în română, în italiană, liniile melodice inundă spaţiul dintre blocuri şi aşa suprasaturat de alte volume sonore.
La fereastra sursă a muzicii, se vede capul lui Goguţă care-şi urmăreşte auditoriul. Piesă după piesă, notele muzicale ajung la urechile tuturor, doritor sau nedoritor, afon sau meloman. Un surâs interior de plăcere însoţit de murmur articulat de cuvintele versurilor melodiilor îl cuprinde pe Goguţă.
Stările mirifice personale îi sunt însă întrerupte abrupt şi subiectiv (ar zice el), de strigarea unuia dintre vecini, al cărei conţinut cuprinde, printre altele şi apelul să dea muzica mai încet sau să renunţe de tot la audiţia colectivă.
Goguţă este ofuscat, ofticat, dar nu-i lipseşte replica:
- Băi comunistule, e democraţie, e libertate! Fac ce vreau! Şi pentru ca cele spuse să aibă şi continuitate în gesturi, Goguţă dă mai tare muzica ca să înţeleagă şi alţii ce e libertatea în democraţie şi „cum se poartă” în zilele noastre.
Vecinul renunţă.

Desigur personajul, tânărul Goguţă, ca individ lipseşte din realitatea imediată a celui care scrie; el există puţin sau mai mult prin definiţia libertăţii individuale pe care şi-a construit-o fiecare din noi; inclusiv tânărul real care ascultă manele în blocul vecin, inclusiv doamna care, vara, în costum de baie face plajă pe bloc, inclusiv bărbatul de la acelaşi etaj cu mine care îşi gospodăreşte apartamentul cu lovituri de ciocan după ora 22.
Cum multe lucruri sunt de-a-ndoaselea, nici însuşirea şi punerea în practică a unor noţiuni precum „libertatea individuală” nu sunt reuşite. Tradus după propria pricepere a fiecăruia, conceptul amintit ajunge să fie o agresare a principiului de bun simţ: ”eşti liber să faci orice fără să aduci atingere libertăţilor altora”.
Prost înţeleasă, „libertatea individuală” naşte în fiecare dintre noi un Goguţă care va spune „inamicilor”: „Băi comunistule, e libertate!”