Câine, câinos, rasa canină ... şi încerc şi alţi termeni în minte parcurgând cu privirea Piaţa Unirii (din Iaşi). Patrupedele, nonşalante, îşi poartă trupurile destul de pline pe lângă oameni; unii dintre cei din urmă le acordă atenţie după posibilităţi, o vorbă sau ceva mai consistent – o bucată de covring, un biscuit.
Gesturile nu rămân fără reacţii: rotocoale ale cozilor, alintări pe lângă „stăpânii” de ocazie. Din când în când, se aude lătratul, pe o singură sau mai multe voci, având ca destinaţie câte un trecător. Bipedul, deşi are drumul său, uneori bate în retragere sau încearcă o ocolire preventivă pentru a se feri de întâlnirea cu „destinul alternativ” pregătit de eventuala muşcătură.
Mai sunt şi porumbeii, dar ei evadează din peisajul meu.
Pun stăpânire pe gânduri şi nu mai zăbovesc prea mult să aduc „omagii” interioare peisajului urban ce cuprinde, fără a avea cineva vreo contribuţie conştientă la ideea clasică, (de multe ori) „câinele este cel mai bun prieten al omului”. Călătoria spre casă îmi rezervă, din mijlocul de transport, imagini, creionări asemănătoare cu cele din centrul Iaşului; câini mari, mici, în majoritate fără companion uman, puţini cu „cercei”, semn că au fost „mângâiaţi” de „specialişti”.
Fără a face excepţie, perimetrul din faţa scării blocului unde locuiesc este şi el populat (densitate deloc de neglijat), cu exemplare canine modeste sau cu destul impact la vecini, fie ei maturi şi nu prea. Străbat aleea cu grijă să nu–i deranjez şi să nu fiu deranjat, mai ales de la genunchi în jos.
Deşi nu sunt ataşat de niciun câine din cei cu prezenţă constantă în faţa scării, legătura mea cu „cilindrii îmblăniţi şi cu patru picioare” este una specială, creată în timp.
Ca şi în alte seri, şi în ultima am zăbovit, fie motivând telecomanda să-mi găsească ceva agreabil de vizionat la televizor, fie dând „refresh” la câte un site de ştiri în speranţa că va apărea titlul la care „vibrează” majoritatea jurnaliştilor – „Breaking News”.
N-a fost să fie niciuna din două. Paşii târzii, de noapte, m-au îndreptat spre patul, generos ca suprafaţă, pe care l-am găsit primitor: o dată pentru că prietena mea dormea (într-o aşteptare amorţită a partenerului), şi a doua pentru că îmi era somn.
Am găsit poziţia confortabilă (pentru amândoi) şi am aşteptat ca gândurile să devină confuze, să se împliticească, să-şi piardă conturul... semne că Moş Ene îşi căuta „gazdă”. Am fost primitor, i-am oferit toate condiţiile, dar ceva nu i-a plăcut sub nicio formă.
L-am prins de mâini, l-am rugat să stea. I-am citit faţa şi am desluşit frica; deşi am încercat să-l liniştesc, nu am reuşit!
- De ce, moşule?
- Plec, nu mai stau!...N-auzi câinii?
Şi l-am pierdut cu destinaţia: alte gene!
Am rămas cu vorbele. Care câini? Gândurile s-au articulat, simţurile s-au trezit! Urechile şi-au făcut datoria şi mi-au adus în creier lătratul sau corul de lătrături al câinilor din faţa blocului.
Iar mi s-a întâmplat! I-am recunoscut după amprenta fonică. Sunt patru, iar cel care schelălăie anormal de subţire, al cincilea, este nomadul de ocazie care le-a călcat teritoriul.
Suficient de dese ca să-i cunosc după lătrat şi destul de rare ca să nu mă obişnuiesc, „reprezentaţiile” câinilor se vor tabieturi nocturne (oferite de urbea în care vieţuiesc), ce se cer dobândite, că vrei sau nu vrei.
Soluţia? Sunt rezervat în a pronunţa vreun răspuns.
La cele povestite, adaug alte două ipostaze la fel de reale. Una este cea a oamenilor care, fie de la fereastra bucătăriei, fie de la balcon, hrănesc, cu porţii ce se supun atracţiei gravitaţionale, câinii liberi să-şi „aleagă stăpânul”.
Cea de-a doua ipostază este, în fapt, „un blanc” ce ar trebui adus la viaţă de prezenţa constantă a echipelor Primăriei care să se ocupe de monitorizarea (şi nu numai), a efectivelor de patrupede (pentru a nu se înmulţi, ci împuţina), şi nu în ultimul rînd, de reprezentanţii ONG-urilor care au ca profil de activitate îngrijirea animalelor.
Noapte bună!
No comments:
Post a Comment