Nu liric, nu poetic.
Asta e pe bune; aproape o obsesie pe care încerc să o estompez din când în când. Cu cât timpul trece de la ultima "întâlnire", cu atât mai disperat sunt să tipăresc, să retipăresc în memorie povestea din somn astfel încât să nu o uit.
Eram încă fraged, vârsta exactă nu o mai ştiu. Nu ştiu nici cât a durat pentru că se spune că, atunci când eşti autor, intensitatea te împiedică să măsori în vreun fel firul temporal întins între început şi final.
Au trecut peste 20 ani, cu siguranţă. Asta nu mă opreşte însă, ca în serile când mintea nu are preocupări serioase pentru a doua zi, să tânjesc măcar puţin; să visez cu ochii deschişi la visul pe care-l caut de atâta timp.
Deşi adorm repede şi profund, deşi înainte îmi propun să găsesc visul în somn, întâlnirea cu el nu se produce. A doua zi, dimineaţa, dorinţa din seara ce-a trecut se înnoadă bizar cu descumpănirea matinală a unui nou rateu.
Ciclic. Nu reuşesc să rup cercul.
Nici nu cred că voi reuşi vreodată. Recent am aflat că premisa esenţială ca visul să revină asupră-mi, este legată tocmai de ceea ce nu mai am: inocenţa copilăriei.
Rămâne deci, să visez cu ochii deschişi la visul din somnul meu nocturn. Ghici, care este?
No comments:
Post a Comment