Sunt necesare câteva clarificări: CIMEC înseamnă Institutul de Memorie Culturală ce se defineşte printr-o formulare din engleză ("The gateway to Romanian cultural heritage"), ca fiind "poarta către patrimoniul cultural românesc". De crezut sau nu, trebuie scris totuşi, entitatea a fost înfiinţată în1978 "ca institut naţional pentru evidenţa informatizată a patrimoniului cultural". Deci, are şi tradiţie.
Neinteresant, plictisitor sau pentru generaţiile mai verzi - "boring"? Vă provoc să spuneţi "da". Nu-mi rămâne decât să scriu câteva repere care să vă schimbe percepţia. Pe site-ul oficial, www.cimec.ro, se subliniază că bazele naţionale de date ale Institutului cuprind "peste 760.000 înregistrări de bunuri culturale mobile şi peste 32.500 înregistrări de monumente şi situri, alături de alte fonduri de informaţii de interes naţional".
Cu siguranţă cifrele contează, întrucât institutul amintit este considerat a avea una dintre cele mai mari baze de date de profil din Centrul şi Estul Europei şi printre cele mai importante din lume. Da, suntem şi noi tari, nu vorbim de fotbal (vezi meciuri şi scoruri ale naţionalei).
Nu o să mă apuc să descriu site-ul pe care îl găsesc, datorită bogăţiei sale, interesant oricum, ci o să încerc să vă dirijez atenţia către un document a cărui traducere se regăseşte la link-ul patrimoniu scris. Mă refer la "Revoluţiile Valahiei", autor Anton-Maria del Chiaro, o lucrare apărută la Veneţia, 1718.
Cel care a scris era bărbat sau femeie? Fără să încerc subtilităţi cu iz de glume, subscriu credinţei voastre că era un tip, chiar bine, florentin, prelungind - italian, care nu căuta prin Valahia, cum se întâmplă azi, jumătatea mai proaspătă pentru căsătorie. Ce treburi avea totuşi pe coclaurile dâmboviţene? Ei bine, autorul era secretarul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
În carte, având titlul tradus în română "Revoluţiile Valahiei", îngăduiţi-mi să vă tai din imaginaţie, nu e vorba despre nicio revoluţie; lucrarea, în ansamblu, oferă o oglindă obiectivă a ceea ce însemna, pe la 1700, viaţa românilor, coordonatele politice ale principatului, relaţia cu Înalta Poartă.
Vă invit să lecturaţi lucrarea...., am scris că e tradusă în româneşte? Deci nu trebuie să gesticulaţi italieneşte în timp ce citiţi (ştiţi cum fac fotbaliştii din "Il calcio" când nu înţeleg pentru ce sunt sancţionaţi). Şi pentru că vreau să vă stârnesc, redau două fragmenţele: primul despre crâşme, cine servea, şi ce li se întâmpla unor clienţi:
"În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă."
Cel de al doilea fragment despre locul înjurăturii în viaţa românilor:
"În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti."
Ceva asemănări cu ceea ce se întâmplă astăzi? Ştiţi vorba: "arc peste timp". Vă invit să le descoperiţi accesând site-ul cu pricina.
No comments:
Post a Comment