Busturile, însă, nu întorc capetele!

Data trecută am scris despre spiritul întreprinzătorilor aplicat la forfota Copoului, a parcului Copou. Rămân şi de data asta în acelaşi spaţiu, surprinzător de bogat cu subiecte pentru scurte blogereli de după - amiază.

Da, recunosc, îmi place să conduc, inclusiv căruţul cu plodul aşezat în el. Respect reguli de circulaţie imaginare, trasee pentru diferite stări ale copilului (somnolenţă, somn veritabil, agitaţie, veselie etc.). De fapt, febleţea nu are nicio şansă; indiferent de cum aşează buzele şi sprâncenele (ultimele două sunt liniuţe care joacă deasupra ochilor), ştiu pe ce alee a Parcului Copou să merg. Rar "scârţâie" nemulţumită fiind de ceea ce-i propun în plimbare.

Plăcerea ei este însoţită uneori şi de a mea. Oameni veseli, copii precoci care îţi pot spune lucruri ce uneori te fac să te simţi tu copil. Bonus, mai trag cu urechea din când în când la repetiţiile unor rockeri fără vârstă de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi".

Ce ar putea să te enerveze când tu eşti la plimbare cu copilul? Obeliscul leilor ponosit şi neîngrijit sau câinii comunităţii care fac parte din peisaj? Tipii cu caschete care păzesc ordinea şi liniştea în parc? Nici una dintre cele trei.

Tot la asfalt, la drumuri ajungem! Copoul, prin aleile sale denivelate şi cu asfalt rupt, spune, pe scurt, povestea străzilor Iaşului. Cu excepţia principalelor căi de acces în parc, toate străduţele, ascunse prin desimea relativă a copacilor, relatează despre nepăsarea sau sărăcia administraţiei publice locale ori despre nepricepere managerială sau despre toate trei la un loc.

Este trist că cel mai reprezentativ loc de recreere pentru ieşeni şi reper pentru turismul cultural pe care îl revendică municipalitatea arată ca o cârpeală străbătându-i aleile. Nu vreau să povestesc despre veritabile accidente ale copiilor cocoţaţi pe biciclete şi trotinete în încercarea de a traversa un prag rămas după cine ştie ce lucrări şi nivelat necorespunzător.

Iar eu lupt cu roţile căruţului căutând să trec groapă după groapă pentru a-mi mulţumi călătorul. Transpir, trag de mâner, bag în marşarier, număr anii de când am permis de conducere şi îmi dau seama că nu-s suficienţi.

Poate, totuşi, când vor întoarce capetele busturile clasicilor spre hârtoape, se va întâmpla şi o minune veritabilă în Parcul Copou: asfaltarea aleilor.