Aproape o obsesie

Nu liric, nu poetic.

           Asta e pe bune; aproape o obsesie pe care încerc să o estompez din când în când. Cu cât timpul trece de la ultima "întâlnire", cu atât mai disperat sunt să tipăresc, să retipăresc în memorie povestea din somn astfel încât să nu o uit.

           Eram încă fraged, vârsta exactă nu o mai ştiu. Nu ştiu nici cât a durat pentru că se spune că, atunci când eşti autor, intensitatea te împiedică să măsori în vreun fel firul temporal întins între început şi final.

           Au trecut peste 20 ani, cu siguranţă.  Asta nu mă opreşte însă, ca în serile când mintea nu are preocupări serioase pentru a doua zi, să tânjesc măcar puţin; să visez cu ochii deschişi la visul pe care-l caut de atâta timp.

         Deşi adorm repede şi profund, deşi înainte îmi propun să găsesc visul în somn, întâlnirea cu el nu se produce. A doua zi, dimineaţa, dorinţa din seara ce-a trecut se înnoadă bizar cu descumpănirea matinală a unui nou rateu.

Ciclic. Nu reuşesc să rup cercul.

           Nici nu cred că voi reuşi vreodată. Recent am aflat că premisa esenţială ca visul să revină asupră-mi, este legată  tocmai de ceea ce nu mai am: inocenţa copilăriei.

         Rămâne deci,  să visez cu ochii deschişi la visul din somnul meu nocturn. Ghici, care este?

O frază cheie

Jur că erau încărcaţi; cel puţin aşa ştiam.

           Intru în sală. Conferinţa încă nu începuse. Caut locul de unde vorbitorii îşi vor transmite mesajele auditoriului. Este forfota specifică de dinainte. Mă încălzesc uitându-mă şi negăsind un loc unde să aşez microfonul. Nu disper, ştiu cum să o rezolv. Mă duc la tipul care stă la pupitrul tehnic şi care se ocupă "microfonul oficial" al întâlnirii. Îi spun că vreau să înregistrez discursurile. E amabil şi mă ajută să conectez reportofonul la mixer.

Acumulatorii fatali

           Odată clarificat aspectul, îmi caut un loc în proximitate. E greu şi nu mai este timp. Evenimentul e gata să înceapă. Mă resemnez pe un scaun, nu înainte de a da drumul la înregistrare. Scot foi şi pix să notez idei; un vorbitor, al doilea. E chiar interesant; vorbeşte şi ambasadorul. Oamenii sunt atenţi la ceea ce spune. În afară de vocea Excelenţei Sale, puţin amplificată în boxe, nici măcar un  strănut sau sunet de tuse nu se aude în sală. Şi totuşi, deodată, un semnal intermitent ce anunţă că acumulatorii sunt descărcaţi aproape că rupe discursul diplomatului.

            Opresc pixul din scriere. Cunosc ţiuiturile, sunt ale mele - adică, ale reportofonului meu. Ambasadorul învinge şi îşi duce mai departe ideea. În schimb capetele din sală se mişcă parcă să apostrofeze pe cineva. Aproape că intru în pământ de ruşine şi de ciudă!

             Mă ridic frământat de gândul ce pun în locul acumulatorilor consumaţi. Ajung la reportofon şi îi opresc piuitul. Scot capacul de la spate şi extrag sursele de curent epuizate. Simt ceva priviri în spate. Nu cred că sunt prieteneşti. Îmi muşc buza de jos; e inutil, nu mai am ce face. Îl aud pe ambasador cu discursul său. Încep să număr frazele pierdute; aproape că o termină pe prima. Mă uit la omul de la mixer; are ochii calmi, îi foloseşte şi mă priveşte. Îmi întinde o mână care nu e goală. În ea patru baterii noi, nouţe.  Sunt salvat! Diplomatul începe a doua frază. Rup ca un apucat ambalajul în care se află sursele de curent. Aşez bateriile în reportofon, închid capacul, apăs butonul ON şi, apoi, RECORD. 

             Am fost "norocos". Altă dată am făcut interviu fără să înregistrez. Cu siguranţă, ăla a fost cel mai tare material realizat de mine. Cât despre fraza pierdută a ambasadorului, era cheia întregului discurs. În schimb, nu uit ce-mi spunea reportofonul: "tiiiiiii - tiiiiiii - tiiiiiiii....".