Pentru un somn dulce și o trezire pe măsură

Serile, de cele mai multe ori, se transformă în nopți cu gânduri insistente deși au fost mestecate suficient peste zi. Întunericul, aproape fără rost, nu te împinge spre o gazdă normală pentru orele târzii, cum ar fi somnul.

Trupul îți zace, apoi se foiește în așternut, șlefuind procrastinarea involuntară care are ca scop să te enerveze și, evident, să te îndepărteze  de inconștiența specifică dormitului.

Planuri de concediu ca la început de an şcolar

Concediul seamănă, cel puţin într-o privinţă, cu începutul de an şcolar.

La capitolul angajamente, dacă e să le treci pe o pagină, ar trebui să fie scris ceva de genul: “Anul astă o să… ” şi, evident, urmat de puncte peste care, de fiecare dată, să completezi, cu ceea ce îţi propui; pentru şcoală – “Anul ăsta o să…fiu mai apropiat de carte”, “Anul ăsta…10 pe linie”, “Anul ăsta… fără prostii cu tentă adolescentină”. În ceea ce priveşte concediul formularea de început este aceeaşi “Anul ăsta…odihnă totală”, “Anul ăsta…somn de voie”, “Anul ăsta…vacanţa perfectă alături de colega de apartament”.

Bruce Lee îl bate pe Van Damme?

    Una rapidă... pe blog legată de ce difuza/difuzează Pro Cinema, de luni până joi, între orele 21 - 22. De nu ştiu cât timp, postul oferea (şi spre satisfacţia mea), în fiecare seară, două episoade din seria Seinfeld.

Mesaj cu destinatar necunoscut

Un scurt clipocit, probabil şi puţin înfundat de curgerea apei, apoi un ecou care a durat vreo 30 de ani. Asta până când conţinutul obiectului ce a generat pleoscăitul originar s-a întors la cel care l-a creat.

Introducerea este, puţin însiropată şi amalgamată, ştirea (una dintre variante aici), cu tipul care a aruncat în adolescenţă, de pe un mal al Rinului, o sticlă cu un răvaş înăuntru, precizând în text că doreşte, la găsire, înapoierea hârtiei la adresa pe care o avea atunci. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, întrucât personajul şi-a păstrat adresa, implicit şi viaţa, schimbând doar cifra vârstei. Ca răsplată, sticla a poposit, după multe mii de kilometri, undeva în Africa de Sud, de unde, cel care a găsit-o a respectat doleanţele din bileţel.

La lumina telefonului mobil

          Dormeam, când vocea colegei de apartament m-a anunţat, ce-i drept, pe un ton calm, că nu este curent electric. Deşi ochii nu întâlnesc lumina matinală (e iarnă), îmi dau seama că nu este foarte devreme; trebuie să fie vreo şase jumătate. Anunţul îmi reanimează o stare ce-mi apelează copilăria, dar o aşez deoparte, pentru moment.  

       
          Încerc să găsesc soluţii la criză; primul gând se îndreaptă spre lumânările şi candelele de plastic neconsumate la Învierile Domnului din anii trecuţi. La feştile mai trebuie o brichetă sau niscaiva chibrituri; cum niciunul dintre noi nu fumează, iar aragazul are aprindere electrică, slabe şanse pentru ce îmi propun. Salvarea este telefonul mobil, aflat în vecinătatea patului, care are şi o funcţie ce foloseşte flash-ul de la camera foto pe post de lanternă.

            Ne strângem toţi trei în dormitor, piciul fiind pregătit să execute poziţia pe oliţă. Aşez mobilul pe noptieră, încercând astfel să difuzez pe tavan fasciculul alb de lumină. Ochii micuţului au sclipiri însoţite, aproape natural, de gesticulări şi "cuvinte" pe care niciunul dintre cei doi maturi nu le înţelege. În schimb, amândoi chicotim încercând să ghicim mesajele misterioase care ne sunt transmise.

             Pana de curent se prelungeşte; încet, încet liniştea din cameră ne cuprinde. Îmi las capul pe o pernă, lumina palidă şi neuniformă schimonoseşte pereţii, iar tot acest repaus îmi activează starea din momentul aflării că nu avem curent electric.

***

            Reverie cu substrat real; personajul sunt eu, la vârsta primilor trei ani de şcoală primară. Folosesc un stilou chinezesc, din ăla cu peniţa ascunsă în corpul ustensilei de scris. Îmi fac temele sub atenta observare a mamei.

Cu nasu-n glugă

           Tocmai s-a trezit. Are sentiment cu plus în faţă şi simte că o să-i meargă bine în delegaţie. După ce termină pregătirea de dinainte de ieşire din casă, îşi mai verifică o dată dacă are toate documentele. Se urcă în maşină, conduce prudent şi ajunge la locul de plecare spre destinaţie. Şoferul cursei e calm, trage cu patimă din ţigară şi îi spune să-şi găsească un loc în maşină; nici prea mare, nici prea mică. Oricum, microbuzul nu oferă intimităţuri spaţiale cu ceilalţi pasageri. Şi totuşi, mai târziu... .

            Omul nostru, se aşează pe un scaun şi îşi vede expiraţia sub forma unui jet de aburi. "Aşa va fi tot drumul?" - e întrebarea de moment. Locul din faţă e liber; şi totuşi mai târziu... .

Aproape o obsesie

Nu liric, nu poetic.

           Asta e pe bune; aproape o obsesie pe care încerc să o estompez din când în când. Cu cât timpul trece de la ultima "întâlnire", cu atât mai disperat sunt să tipăresc, să retipăresc în memorie povestea din somn astfel încât să nu o uit.

           Eram încă fraged, vârsta exactă nu o mai ştiu. Nu ştiu nici cât a durat pentru că se spune că, atunci când eşti autor, intensitatea te împiedică să măsori în vreun fel firul temporal întins între început şi final.

           Au trecut peste 20 ani, cu siguranţă.  Asta nu mă opreşte însă, ca în serile când mintea nu are preocupări serioase pentru a doua zi, să tânjesc măcar puţin; să visez cu ochii deschişi la visul pe care-l caut de atâta timp.

         Deşi adorm repede şi profund, deşi înainte îmi propun să găsesc visul în somn, întâlnirea cu el nu se produce. A doua zi, dimineaţa, dorinţa din seara ce-a trecut se înnoadă bizar cu descumpănirea matinală a unui nou rateu.

Ciclic. Nu reuşesc să rup cercul.

           Nici nu cred că voi reuşi vreodată. Recent am aflat că premisa esenţială ca visul să revină asupră-mi, este legată  tocmai de ceea ce nu mai am: inocenţa copilăriei.

         Rămâne deci,  să visez cu ochii deschişi la visul din somnul meu nocturn. Ghici, care este?

O frază cheie

Jur că erau încărcaţi; cel puţin aşa ştiam.

           Intru în sală. Conferinţa încă nu începuse. Caut locul de unde vorbitorii îşi vor transmite mesajele auditoriului. Este forfota specifică de dinainte. Mă încălzesc uitându-mă şi negăsind un loc unde să aşez microfonul. Nu disper, ştiu cum să o rezolv. Mă duc la tipul care stă la pupitrul tehnic şi care se ocupă "microfonul oficial" al întâlnirii. Îi spun că vreau să înregistrez discursurile. E amabil şi mă ajută să conectez reportofonul la mixer.

Acumulatorii fatali

           Odată clarificat aspectul, îmi caut un loc în proximitate. E greu şi nu mai este timp. Evenimentul e gata să înceapă. Mă resemnez pe un scaun, nu înainte de a da drumul la înregistrare. Scot foi şi pix să notez idei; un vorbitor, al doilea. E chiar interesant; vorbeşte şi ambasadorul. Oamenii sunt atenţi la ceea ce spune. În afară de vocea Excelenţei Sale, puţin amplificată în boxe, nici măcar un  strănut sau sunet de tuse nu se aude în sală. Şi totuşi, deodată, un semnal intermitent ce anunţă că acumulatorii sunt descărcaţi aproape că rupe discursul diplomatului.

            Opresc pixul din scriere. Cunosc ţiuiturile, sunt ale mele - adică, ale reportofonului meu. Ambasadorul învinge şi îşi duce mai departe ideea. În schimb capetele din sală se mişcă parcă să apostrofeze pe cineva. Aproape că intru în pământ de ruşine şi de ciudă!

             Mă ridic frământat de gândul ce pun în locul acumulatorilor consumaţi. Ajung la reportofon şi îi opresc piuitul. Scot capacul de la spate şi extrag sursele de curent epuizate. Simt ceva priviri în spate. Nu cred că sunt prieteneşti. Îmi muşc buza de jos; e inutil, nu mai am ce face. Îl aud pe ambasador cu discursul său. Încep să număr frazele pierdute; aproape că o termină pe prima. Mă uit la omul de la mixer; are ochii calmi, îi foloseşte şi mă priveşte. Îmi întinde o mână care nu e goală. În ea patru baterii noi, nouţe.  Sunt salvat! Diplomatul începe a doua frază. Rup ca un apucat ambalajul în care se află sursele de curent. Aşez bateriile în reportofon, închid capacul, apăs butonul ON şi, apoi, RECORD. 

             Am fost "norocos". Altă dată am făcut interviu fără să înregistrez. Cu siguranţă, ăla a fost cel mai tare material realizat de mine. Cât despre fraza pierdută a ambasadorului, era cheia întregului discurs. În schimb, nu uit ce-mi spunea reportofonul: "tiiiiiii - tiiiiiii - tiiiiiiii....". 

Precizie chirurgicală

            Precizie chirurgicală; asta ţinteşte prin exerciţiul său. Sunt convins, altfel nu se explică. În fiecare zi, de câte ori are ocazia, îşi concentrează privirea, îşi reglează respiraţia şi îşi îndreaptă arătătorul apropiat sub-milimetric de degetul mare, ambele de la mâna dreaptă, către un punct pe care, de cele mai multe ori, eu nici măcar nu-l observ.  

Se vede scama?

           Mă gândesc uneori că are imaginaţie şi că ceea ce culege cu cele două degete este un joc al controlului mâinii. Dar, nu! Ceva prinde între cele două terminale. Apoi, şoptind un cuvânt pe care nu-l înţeleg, îmi solicită podul unei palme ca să-mi înmâneze trofeul.

             Atunci văd! Într-adevăr, este ceva palpabil. Cu adânc respect pentru efortul celui care a muncit, aşez captura, de dimensiuni infime, la loc de cinste. Şi exerciţiul este reluat. 

        Se întâmplă aşa de 3, 4 ori, până când obiectele culese devin fără dubiu identificabile. Sunt mici scame de pe covorul din sufragerie. Piciul are o plăcere reală în a culege mici resturi textile. Cu siguranţă, pentru dimensiunea lui, i se par demne de luat în seamă; ba mai mult, fiecare scamă are coloritul, forma, textura ei. 

          Noi, ăştia  mari, le luăm la grămadă, le depersonalizăm; cu alte cuvinte, dăm cu aspiratorul. Ceea ce şi eu am făcut.

          Mâine ce-o mai găsi pe covor?  

Un geamantan schimonosit

           Venele de sub pielea mâinilor s-au umflat. Întregul corp transpiră ca să se răcorească de pe urma efortului. Poate o gură de bere ajută. Oare a câta? Nu a ţinut o evidenţă.

          

                Din când în când, aruncase un ochi la mobil să vadă ceasul. De două ore, o muncă ce părea simplă, îl consumase fizic şi psihic. Deşi finalul misiunii sale îl dorea la îndemână, parcă era de neatins. În gând, stând cu mâinile în şolduri şi cu privirea în jos spre ţinta muncii lui, numără câte încercări nereuşite avusese; de două ori le pusese, şi tot de atâtea ori le scosese; cu acelaşi rezultat: nu se închidea. Se gândea, eventual să le ia la bagajul de mână. Se temea însă de control şi de confiscarea lor, a cutiilor; plus ruşinea publică la care ar fi fost supus.

          Trebuiau, deci, să încapă în pântecul geamantanului. Încercă o nouă reţetă. Boarfele ce-i permiteau, le făcu sfoară şi le puse pe marginea interioară a bagajului. Aşa mai recuperă ceva spaţiu. Apoi, luă cutiile şi le puse astfel încât să fie cât mai compact aşezate. Acum era mai mulţumit. Continuă cu un pulover, cu un al doilea (nu-l folosise şi regreta că îl luase). A urmat un sacou, o haină şi, în sfârşit, capacul. Însă, cel din urmă nu reuşea să se potrivească restului geamantanului deformat. Totul trebuia forţat, fermoarul trebuia închis aproape cu orice preţ. Un ultim asalt asupra bagajului şi victoria fu asigurată.

            Era mai liniştit acum? Nu putea să nu se gândească la cutii şi la conţinutul lor. Dacă ce era în ambalaje se strivea, se deforma, stricând surpriza celor de acasă? Înghiţi greu. Nu vroia să dea drumul la fermoarul abia închis. Îngrijorarea îl însoţi în aşternuturi. Poate luase prea multe, prea multe cutii cu bomboane de ciocolată; căci pentru ele schimonosise geamantanul. Zâmbi. "Niciodată nu sunt prea multe", îşi replică sieşi. 

      Una pentru el, vreo 3, 4 pentru ea; dar mai ales, pentru privirea ei când spune că e ultima bomboană servită, ca mai apoi să revină la cutie cu aceeaşi replică şi cu ochi îndulciţi de ciocolată. 

           Alte cutii pentru prieteni.   

To beer or not to beer?

          Bineînţeles,  "to beer". 

           Mă simt conectat atunci când beau bere; conectat cu trecutul care nu este neapărat al meu. Spre exemplu, un prieten, tot la o bere, îmi spunea că, pe vremea când la modă erau mormintele în formă de piramidă, cei care lucrau la ridicat blocuri de piatră de câteva tone, seara, după munca de peste zi, se delectau cu o bere; probabil cea mai bună din imperiu la acea dată (cred că de acolo şi vine sloganul "probably the best beer...").

          Arc peste timp, berea şi-a păstrat şi şi-a dezvoltat funcţiile care cu siguranţă erau definite acum "enşpe" sute de ani în urmă. Dacă ar fi să facem o scurtă enumerare a acestor "utilizări", ar trebui să amintesc, în rândurile pe care le străbateţi, de ipostaza, nu tocmai de dorit, dar sănătoasă, când vrei să-ţi îneci amarul. 

          Trec la celălalt pol, şi lucrurile sunt la fel de fireşti, atunci când horoscopul ţi-a surâs, iar cele citite în stele, evident de bine, s-au împlinit. Şi atunci spui prietenilor tăi, atins de fericire fiind, "următorul rând e de la mine" (iubesc fraza asta când o spun alţii).

           Merg mai departe cu pledoaria mea şi scriu că berea este un veritabil catalizator al prieteniilor. Nu vă imaginaţi că, între doi flăcăi, la bere, se nasc nu ştiu ce sentimente; este o chestie foarte simplu de explicat; şi anume, din momentul în care personajele servesc bere, fiţi siguri că unul dintre ei o va nimeri, la un moment dat, pe cea stricată, cu termenul de garanţie expirat (a se citi berea în plus ce nu trebuia să  o bea), şi care-l va întoarce pe dos. Cel care a scăpat, ca un camarad de front, îl va ajuta să ajungă acasă; ba mai mult, a doua zi vor povesti, vor pune cap la cap cele întâmplate ca două fete ce au avut o noapte de pomină în disco.

          Ceea ce vreau să subliniez este că berea are un rol extrem de important pe mapamond; atât de important încât s-a organizat şi un Mondial de Bere. Anul ăsta a fost la Strasbourg (Franţa). Cine a luat medalia de platină la competiţie? Nu, nu este o bere românească, servită juriului la pet. Hornbeer Dryhop din Danemarca (6,5% alcool), produs de Hornbeer, a primit cea mai înaltă distincţie. Berea belgiană Bioloo Blond (6,4% alcool), fabricată de Belgoobeer la Binche (regiunea Hainaut), este una din cele 12 mărci de bere care au plecat acasă cu o medalie de aur. Celelalte au fost: cinci franceze, cinci canadiene, două italiene, una americană şi una spaniolă.

          Ah, uitasem! O altă utilizare a berii este aceea că-ţi dă ghes scrisului; de calitate sau nu, voi decideţi. Oare Shakesbeer aşa a reuşit?

DiCaprio învaţă să spună în româneşte "Te iubesc!"

           Iubita lui DiCaprio e româncă. Dă bine pentru ţară în afară? E de bine pentru popor? Poate fi văzută ca o performanţă a domnişoarei respective? Îmi amintesc de proiectul ală de lege cu ştirile pozitive şi ştirile negative. Asta cu românca şi actorul scufundat odată cu Titanicul în ce categorie ar intra?

           Trecând de ştirea în sine şi lărgind abordarea, nu uit insistenţa cu care jurnaliştii ne-au delectat cu divorţul soţilor Truică. Norocul, cel puţin al meu, a fost că soarta cuplului şi a averii celor doi se va decide în instanţele din Franţa  (asta chiar n-am verificat-o din 3 surse).

           La alte case e la fel? Poate că nu, poate că da. Totuşi, un exemplu care se înscrie în linia trasată mai sus e şi ceea ce propune site-ul www.yahoo.com la secţiunea ştiri de pe mapamond. Deşi, de multe ori site-ul trage informaţii de la Associated Press, nu ratează ocazia ca multe din articole să nu aibă conţinut cu rezonanţă globală. 

           Mai exact, odată am văzut un lead despre repercusiunile financiare apărute după ce Justin Bieber şi-a schimbat frizura. O altă bombă care pur şi simplu m-a sensibilizat drept în sufletul meu de român a fost că Lindsay Lohan o să pozeze pentru Playboy; başca, de informaţie s-a aflat pe surse.

           Mă întorc la România de unde ne vine chestia asta proaspătă cu spartul Realităţii TV în două; una pentru ăla, a doua pentru celălalt; se face emisie şi din cort. Am văzut şi un mini-documentar subtitrat. Cred că va lua şi premiu.

            Între timp, astăzi, 27 octombrie, spre seară, zapam cu nerv, dar fără succes, pe diferite canale ca să aflu ce au hotărât mai marii Uniunii Europene legat de criza financiară şi de datoriile Greciei care riscă să ne chinuie şi pe noi. 

Remuşcări cu stomacul plin

           Mâinile se frământă între ele, semn că neliniştea îl macină pe stăpânul lor. De fapt, nu-i numai nelinişte, ea e doar la suprafaţă cenzurând conştient alte lucruri mai grele: remuşcare, vinovăţie. El, stăpânul, reface cu greu drumul la al cărui capăt s-a nenorocit cu această stare. Caută ieşire, caută liniştea de dinainte. Dar cum să o obţină? Vede doar o soluţie: aceea de a mărturisi.

           Totul a plecat de la slăbiciunea pentru cărniţă proaspătă, bine gătită. Devenise un real cunoscător al diferitelor sortimente, de aceea şi culoarea produselor ştia să o împartă în subdiviziuni cromatice greu perceptibile pentru profani. Acasă, un adevărat instrumentar îl ajuta să ducă la bun sfârşit misiunea  realizării fripturii, fie ea din carne de porc, pasăre sau de care o mai fi fiind. Aproape imposibil să fie uimit de ceva nou, original. Şi totuşi s-a întâmplat.

           Astfel se deschide drumul remuşcării. Colega de apartament l-a anunţat  că trebuie să cumpere cărniţă proaspătă de mânzat pentru piticul cu strungăreaţă. Şi nu de oriunde, ci de la carmangeria lui nea' Titi aflată peste stradă. Nimic spectaculos. Piciul este o febleţe pentru ambii, deoarece fiecare din ei declarase că e în stare de oceane de  sacrificii, doar pentru fericirea şi sănătatea micuţului cu patru dinţi. Întoarcerea colegei însă avea să scoată la iveală limitările unuia.

           Aşezate pe bufet, achiziţiile - cele două fleici de mânzat - au avut efect de perplexitate pentru moment asupra victimei. El nu-şi putea lua ochii, iar intensitatea clipelor crescu atunci când cel care venise cu  cumpărăturile se pregăti  să tranşeze fleicile.

           În acel moment el, cel de dinaintea remuşcărilor, spuse: "Asta este a mea", trimiţând degetul arătător al mâinii drepte spre una din bucăţile de carne.

          Spălată cu apă,  fu trântită într-o farfurie, îmbălsămată cu ceva busuioc, oregano şi sare; în mare grabă, fără menajamente, următoarea destinaţie:  tigaia cu ulei încins. 

           Timpul pentru gătitul fleicii a trecut greu pentru păcătosul nostru care uitase de pici. Slăbiciunea pentru cărniţă proaspătă îi năruise convingerea că locul lui geometric este omuleţul pentru care îşi făcuse griji în alte rânduri. 

          Rumenă, carnea de mânzat fu înţepată cu o furculiţă, fiind aşezată în farfurie, ca mai apoi, să fie tranşată în bucăţele ingurgitabile. Mini - festinul se consumă rapid, hrănind în acelaşi timp remuşcarea că personajul trist  ciuntise mâncarea celui mic.

         Se curăţă conştiinţa cu stomacul plin? Este de iertat nesăbuitul nostru? 

Cu siguranţă, întrebări valabile la care s-ar adăuga şi altele; de exemplu:

         Cât de gustoasă a  fost friptura? 

Intunericul dintre sidefuri

         Eram stresat. Ţin să scriu că mi-a mai trecut. Punctual chiar aveam un semn de întrebare; unul mare. Să vă povestesc. Am un prieten, nu ştiu dacă îmi ajunge la genunchi; despre înălţime e vorba. Cu ceva timp în urmă, gingia de jos i s-a spart, iar încet dar sigur, o perluţă, ce-i drept cam zimţată, s-a aşezat semeaţă. Toată chestia s-a repetat, aşa că rezultatul pentru gingia de jos este momentan: 2*perluţă zimţată (adică 2 înmulţit cu....).

       Cum era de aşteptat, gingia de sus s-a pregătit şi ea să găzduiască acelaşi tip de dinţoşenii, frumos ordonate. Numai că, spre deosebire de primele două apariţii despre care tocmai am scris, perluţele aşteptate au fost de fapt două lopăţele, ba mai mult, în loc să fie apropiate păreau a avea mari divergenţe; efectul: proiectarea unei viitoare strungăreţe.

       Ce măcinare! Ce nelinişti din partea-mi pentru micul meu prieten! Mă învinovăţeam de-a dreptul spunându-mi că, dacă mă făceam medic stomatolog, lucrurile erau altfel luminate. Obsesia nu-mi dădea pace. Deşi cei doi dinţişori încă se aşezau, ieşind din gingii, despărţitura o vedeam ca pe un cataclism bucal care va atrage priviri, în niciun caz, prietenoase. 

         
            Cu inima în gât, dar şi cu planuri măreţe de rezolvare a clivajului dinţos, am început căutările în stânga, în drepta, adică pe google, despre strungăreaţă. Întâmplarea sau nu a făcut să dau peste un articol (vezi aici) cu o scriitură excelentă; subiectul, bineînţeles, strungăreaţa, şi nu a oricui, ci chiar a autoarei. Considerată o moştenire genetică, despărţitura dinţilor din articol "suferă", străbătând rând cu rând scris, o schimbare de percepţie: de la defect la frumuseţe; o trecere de la păreri defăimătoare la aprecieri ale esteticului feminin rotunjit de obsesiva strungăreaţă.

         
           Revin la grija mea, acum veştejită şi fără de obiect întrucât văd cu alţi ochi pauza dintre dinţişorii prietenului meu. Fac apel la memorie, vizualizând zilele când gingiile nu aveau ajutor în a stăvili limba piciului şi îmi dau seama că zâmbetul era incomplet. Îi lipseau patru dinţi şi-o strungăreaţă.

   

O invitaţie: CIMEC

        Sunt necesare câteva clarificări: CIMEC înseamnă Institutul de Memorie Culturală ce se defineşte printr-o formulare din engleză ("The gateway to Romanian cultural heritage"), ca fiind "poarta către patrimoniul cultural românesc". De crezut sau nu, trebuie scris totuşi, entitatea a fost înfiinţată în1978 "ca institut naţional pentru evidenţa informatizată a patrimoniului cultural". Deci, are şi tradiţie.

           Neinteresant, plictisitor sau pentru generaţiile mai verzi - "boring"? Vă provoc să spuneţi "da". Nu-mi rămâne decât să scriu câteva repere care să vă schimbe percepţia. Pe site-ul oficial, www.cimec.ro,  se subliniază că bazele naţionale de date ale Institutului cuprind "peste 760.000 înregistrări de bunuri culturale mobile şi peste 32.500 înregistrări de monumente şi situri, alături de alte fonduri de informaţii de interes naţional".

          Cu siguranţă cifrele contează, întrucât institutul amintit este considerat a avea una dintre cele mai mari baze de date de profil din Centrul şi Estul Europei şi printre cele mai importante din lume. Da, suntem şi noi tari, nu vorbim de fotbal (vezi meciuri şi scoruri ale naţionalei).

          Nu o să mă apuc să descriu site-ul pe care îl găsesc, datorită bogăţiei sale, interesant oricum, ci o să încerc să vă dirijez atenţia către un document a cărui traducere se regăseşte la link-ul patrimoniu scris. Mă refer la "Revoluţiile Valahiei", autor Anton-Maria del Chiaro, o lucrare apărută la Veneţia, 1718. 

           Cel care a scris era bărbat sau femeie? Fără să încerc subtilităţi cu iz de glume, subscriu credinţei voastre că era un tip, chiar bine, florentin, prelungind - italian, care nu căuta prin Valahia, cum se întâmplă azi, jumătatea mai proaspătă pentru căsătorie. Ce treburi avea totuşi pe coclaurile dâmboviţene? Ei bine, autorul era secretarul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu. 

           În carte, având titlul tradus în română "Revoluţiile Valahiei", îngăduiţi-mi să vă tai din imaginaţie, nu e vorba despre nicio revoluţie; lucrarea, în ansamblu, oferă o oglindă obiectivă a ceea ce însemna, pe la 1700, viaţa românilor, coordonatele politice ale principatului, relaţia cu Înalta Poartă.

         Vă invit să lecturaţi lucrarea...., am scris că e tradusă în româneşte? Deci nu trebuie să gesticulaţi  italieneşte în timp ce citiţi (ştiţi cum fac fotbaliştii din "Il calcio" când nu înţeleg pentru ce sunt sancţionaţi). Şi pentru că vreau să vă stârnesc, redau două fragmenţele: primul despre crâşme, cine servea, şi ce li se întâmpla unor clienţi: 

                      "În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă."

           Cel de al doilea fragment despre locul înjurăturii în viaţa românilor:

                         "În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti."

          Ceva asemănări cu ceea ce se întâmplă astăzi? Ştiţi vorba: "arc peste timp". Vă invit să le descoperiţi accesând site-ul cu pricina. 

Busturile, însă, nu întorc capetele!

Data trecută am scris despre spiritul întreprinzătorilor aplicat la forfota Copoului, a parcului Copou. Rămân şi de data asta în acelaşi spaţiu, surprinzător de bogat cu subiecte pentru scurte blogereli de după - amiază.

Da, recunosc, îmi place să conduc, inclusiv căruţul cu plodul aşezat în el. Respect reguli de circulaţie imaginare, trasee pentru diferite stări ale copilului (somnolenţă, somn veritabil, agitaţie, veselie etc.). De fapt, febleţea nu are nicio şansă; indiferent de cum aşează buzele şi sprâncenele (ultimele două sunt liniuţe care joacă deasupra ochilor), ştiu pe ce alee a Parcului Copou să merg. Rar "scârţâie" nemulţumită fiind de ceea ce-i propun în plimbare.

Plăcerea ei este însoţită uneori şi de a mea. Oameni veseli, copii precoci care îţi pot spune lucruri ce uneori te fac să te simţi tu copil. Bonus, mai trag cu urechea din când în când la repetiţiile unor rockeri fără vârstă de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi".

Ce ar putea să te enerveze când tu eşti la plimbare cu copilul? Obeliscul leilor ponosit şi neîngrijit sau câinii comunităţii care fac parte din peisaj? Tipii cu caschete care păzesc ordinea şi liniştea în parc? Nici una dintre cele trei.

Tot la asfalt, la drumuri ajungem! Copoul, prin aleile sale denivelate şi cu asfalt rupt, spune, pe scurt, povestea străzilor Iaşului. Cu excepţia principalelor căi de acces în parc, toate străduţele, ascunse prin desimea relativă a copacilor, relatează despre nepăsarea sau sărăcia administraţiei publice locale ori despre nepricepere managerială sau despre toate trei la un loc.

Este trist că cel mai reprezentativ loc de recreere pentru ieşeni şi reper pentru turismul cultural pe care îl revendică municipalitatea arată ca o cârpeală străbătându-i aleile. Nu vreau să povestesc despre veritabile accidente ale copiilor cocoţaţi pe biciclete şi trotinete în încercarea de a traversa un prag rămas după cine ştie ce lucrări şi nivelat necorespunzător.

Iar eu lupt cu roţile căruţului căutând să trec groapă după groapă pentru a-mi mulţumi călătorul. Transpir, trag de mâner, bag în marşarier, număr anii de când am permis de conducere şi îmi dau seama că nu-s suficienţi.

Poate, totuşi, când vor întoarce capetele busturile clasicilor spre hârtoape, se va întâmpla şi o minune veritabilă în Parcul Copou: asfaltarea aleilor.

Good business, bad business

     Pentru că mi-am luat încă un job care presupune, din când în când, plimbări plăcute prin Parcul Copou, nu am putut să nu-i observ pe cei care o pun de câte-o mică afacere în spaţiul încă încărcat cu verdeaţă. De fapt, fiecare din întreprinzători pleacă de la premisa că ală, aia, ăia mici sunt, nici mai mult, nici mai puţin, storcători şi tocători de finanţe ale părinţilor, ale buneilor. Şi cum la bursă unora le merge bine şi altora nu, o astfel de antiteză se consumă şi în Copou.

     Să luăm exemplul cu succesul în afaceri.

Maşinuţe electrice, 3 lei tura. Doi tipi gestionează la principala intrare în parc un garaj cu 3 maşinuţe (numere de înmatriculare 03, 05, şi 07) . Nici urâte, dar nici frumoase, fiind poziţionate într-un spaţiu cu vad, trocadicele care merg cu acumulatori sunt adesea luate cu asalt de fetiţe şi băiţei, fireşte cu bănuţii pregătiţi pentru plată.      Paradoxal, totuşi, cei mici pe cât de entuziasmaţi sunt în momentul în care se urcă în bolizi, pe atât de apatici sunt la volan, aşa de apatici încât însoţitorul (unul din cei doi afacerişti), este nevoit să intervină aproape tot timpul ca maşinuţa să nu o ia aiurea.

  Succesul este garantat, şi asta vă puteţi da seama doar improvizând o evidenţă a dăţilor când se aude mârâitul monoton al motoraşelor electrice în apropierea Obeliscului Leilor.

    Să luăm exemplul cu insuccesul în afaceri.

Omul este singur cu o sacoşă din pânză. Nu e statornic când vorbim despre locul de unde să-şi dezvolte afacerea. Ce vinde? Cu siguranţă ce nu se cumpără; morişti pe băţ, bumeranguri în formă de cruce plus clasica greutate cu elastic. Deşi, poate un principiu corect spune că ce e simplu poate să fie şi de succes, lucrurile nu stau aşa. Ce biciclete, ce role şi ce trotinete colorate am văzut! Toate stăpânite de copii de 5, 6,7 ani cu replici pe care alte generaţii mai înaintate le învăţau la vremea buletinului.

     Ce şansă are omul în faţa unui asemenea concurenţe? Ce să facă piciul cu morişca? Poate să o dea însoţitorului să aibă ocupaţie. Până şi artizanul se minunea la ce jucării şi mijloace de locomoţie au kinderii. Greu cu afacerea!

Ba mai mult, am vazut recent un Prâslea cu o triciletă electrică. Şi ce-o mai conducea prin parc! Şi avea şi viteză! Da, recunosc, m-am uitat. Oare s-or fi uitat şi cei doi cu maşinuţele 03, 05, 07?

Alege

Nu ştiu dacă eu am „agăţat” subiectul sau el m-a „agăţat” pe mine. Oricum, una dintre variantele de ştire legate de subiect ar suna ceva de genul:

„Portarul de hochei, germanul Robert Muller, nu renunţă la activitatea de performanţă, deşi specialiştii i-au dat un diagnostic fără speranţă: o tumoare pe creier care se extinde repede şi care este imposibil de eliminat.
Sportivul, născut în 1980, a aflat de boala sa în noiembrie 2006. Din acel moment, Muller a fost operat şi supus şedinţelor de radioterapie şi tratamentului cu citostatice, fără succes însă. Potrivit medicilor, pacienţii cărora li se dă un astfel de diagnostic au speranţă de viaţă de maximum 15 luni.
Conform sitului Federaţiei Internaţionale de Hochei, în ciuda diagnosticului, Robert Muller nu-şi pierde curajul de a înfrunta viaţa. Germanul nu şi-a întrebat doctorul cât mai are de trăit, ci când poate să joace hochei din nou.
Potrivit aceleiaşi surse, Muller a început antrenamentele în octombrie 2008 şi este aşteptat să revină pe gheaţă, în meciuri oficiale, în noiembrie.”



Cu siguranţă, povestea şi lupta omului despre care „vorbeşte” ştirea nu sunt un exemplu singular şi nici măcar izolat. Sunt persoane care „aleg” să câştige chiar şi atunci când cuvântul victorie are alte conotaţii decât cele cu care suntem obişnuiţi.
Totuşi am optat pentru această poveste tocmai ca exemplu pentru că din ea putem „alege” laturi, dimenisuni ale fiinţării care, puse una lângă alta, definesc Omul din noi.
Personal, „aleg” dorinţa de luptă a sportivului german, eliminarea opţiunii „Renunţ!”. Aceasta este complementară cu puterea de a crede în sine şi în familia sa. Mai mult decât „spectatori”, membrii acesteia iau parte, cu siguranţa cu toată fiinţa lor, la cel mai important „meci” al lui Robert Muller, „meciul vieţii”.
Indiferent de scor, indiferent de motivaţia „player-ului”, germanul va învinge, întrucât „a ales” să lupte, „a ales” să nu se resemneze.


Nici alţii nu se resemnează, dar nu pentru a atinge „supremul uman”, ci pentru a-şi optimiza locul, starea deloc de invidiat de către mulţi. Şi pentru că sportul ne-a oferit un exemplu ideal, tot „lumea” sportului este cea care ne rezervă contraexemple; numeroase atunci când îi vedem pe jucătorii de fotbal căutând prin „reprezentaţii proaste de la nivelul gazonului” faultul şi cartonaşul galben pentru adversar.
De pe teren în tribune şi la televiziunile de diferite „culori”, poezia hidoasă îşi continuă rimele prin ameninţările şi bâlbăielile unor „grandioşi” care scriu stâlcit viitorul diferitelor sporturi; la aceştia se adaugă alţii şi alţii, războinici în căutarea luminii, a luminii proprii care mereu este acoperită de victoria propriilor demoni, hrăniţi chiar de „adversar”, într-un blat cu iz fals de recompensă.

Se poartă...

E vară şi „se poartă” ... zilele lungi, călduroase, cu dimineţi aglomerate, amieze pline de praf şi poluare, după – amieze cu nervi şi oboseală. Serile sunt altfel, cu glasuri de copii încă jucând „de-a v-aţi ascunselea”, cu vecini la geamuri de balcon şi la discuţii despre esenţa amănuntului cotidian în faţa scărilor de bloc. Ferestrele, în serile de vară, sunt deschise, iar „umbra” de adiere mângâie perdelele, „bariere leneşe” în calea luminii luminilor din interioarele apartamentelor.
Serile mai au şi sunetul oraşului de dinaintea nopţii. Sunete de maşini, de voci, de foşnet de frunze...


Da, e seară şi mai este şi sfârşit de săptămână. Goguţă este în camera lui cu fereastra deschisă. Într-adevăr, se aud voci de copii şi cu siguranţă sunt şi vecini în şlapi în căutare de răcoare.
Goguţă locuieşte cu părinţii săi într-un apartament situat la un etaj intermediar dintr-un bloc ridicat pe patru nivele. Da, e bine; e bine pentru că el are camera lui, un univers cu trei dimensiuni (LxlxÎ.....2,5x3,5x2,40...metri); şi ce mai univers! Împânzit este sistemul surround...conectat tot timpul la unitatea pc şi în dese rânduri la auzul trecătorilor şi vecinilor de bloc prin intermediul muzicii.
În aceeaşi cameră mai este ceva mobilă ce există pentru a adăposti hainele tânărului Goguţă. Fără rafturi pentru cărţi, fără cărţi, universul personajului nostru este dominat de muzica boxelor în sistem surround 5.1 şi de hainele care stau sau ies din dulapuri pentru a-şi defini stăpânul.

Da, e seară, e vară şi „se poartă” audiţiile muzicale fără public ţintă. Totuşi, public este, fără să fi subscris la ofertă. Pe strada lui Goguţă, el este cel care „oferă” noutăţile muzicale. Unele, cu siguranţă, vor fi hituri, altele nu. Cu versuri în engleză, în română, în italiană, liniile melodice inundă spaţiul dintre blocuri şi aşa suprasaturat de alte volume sonore.
La fereastra sursă a muzicii, se vede capul lui Goguţă care-şi urmăreşte auditoriul. Piesă după piesă, notele muzicale ajung la urechile tuturor, doritor sau nedoritor, afon sau meloman. Un surâs interior de plăcere însoţit de murmur articulat de cuvintele versurilor melodiilor îl cuprinde pe Goguţă.
Stările mirifice personale îi sunt însă întrerupte abrupt şi subiectiv (ar zice el), de strigarea unuia dintre vecini, al cărei conţinut cuprinde, printre altele şi apelul să dea muzica mai încet sau să renunţe de tot la audiţia colectivă.
Goguţă este ofuscat, ofticat, dar nu-i lipseşte replica:
- Băi comunistule, e democraţie, e libertate! Fac ce vreau! Şi pentru ca cele spuse să aibă şi continuitate în gesturi, Goguţă dă mai tare muzica ca să înţeleagă şi alţii ce e libertatea în democraţie şi „cum se poartă” în zilele noastre.
Vecinul renunţă.

Desigur personajul, tânărul Goguţă, ca individ lipseşte din realitatea imediată a celui care scrie; el există puţin sau mai mult prin definiţia libertăţii individuale pe care şi-a construit-o fiecare din noi; inclusiv tânărul real care ascultă manele în blocul vecin, inclusiv doamna care, vara, în costum de baie face plajă pe bloc, inclusiv bărbatul de la acelaşi etaj cu mine care îşi gospodăreşte apartamentul cu lovituri de ciocan după ora 22.
Cum multe lucruri sunt de-a-ndoaselea, nici însuşirea şi punerea în practică a unor noţiuni precum „libertatea individuală” nu sunt reuşite. Tradus după propria pricepere a fiecăruia, conceptul amintit ajunge să fie o agresare a principiului de bun simţ: ”eşti liber să faci orice fără să aduci atingere libertăţilor altora”.
Prost înţeleasă, „libertatea individuală” naşte în fiecare dintre noi un Goguţă care va spune „inamicilor”: „Băi comunistule, e libertate!”

Prietenul meu, câinele!

Câine, câinos, rasa canină ... şi încerc şi alţi termeni în minte parcurgând cu privirea Piaţa Unirii (din Iaşi). Patrupedele, nonşalante, îşi poartă trupurile destul de pline pe lângă oameni; unii dintre cei din urmă le acordă atenţie după posibilităţi, o vorbă sau ceva mai consistent – o bucată de covring, un biscuit.
Gesturile nu rămân fără reacţii: rotocoale ale cozilor, alintări pe lângă „stăpânii” de ocazie. Din când în când, se aude lătratul, pe o singură sau mai multe voci, având ca destinaţie câte un trecător. Bipedul, deşi are drumul său, uneori bate în retragere sau încearcă o ocolire preventivă pentru a se feri de întâlnirea cu „destinul alternativ” pregătit de eventuala muşcătură.
Mai sunt şi porumbeii, dar ei evadează din peisajul meu.
Pun stăpânire pe gânduri şi nu mai zăbovesc prea mult să aduc „omagii” interioare peisajului urban ce cuprinde, fără a avea cineva vreo contribuţie conştientă la ideea clasică, (de multe ori) „câinele este cel mai bun prieten al omului”. Călătoria spre casă îmi rezervă, din mijlocul de transport, imagini, creionări asemănătoare cu cele din centrul Iaşului; câini mari, mici, în majoritate fără companion uman, puţini cu „cercei”, semn că au fost „mângâiaţi” de „specialişti”.
Fără a face excepţie, perimetrul din faţa scării blocului unde locuiesc este şi el populat (densitate deloc de neglijat), cu exemplare canine modeste sau cu destul impact la vecini, fie ei maturi şi nu prea. Străbat aleea cu grijă să nu–i deranjez şi să nu fiu deranjat, mai ales de la genunchi în jos.
Deşi nu sunt ataşat de niciun câine din cei cu prezenţă constantă în faţa scării, legătura mea cu „cilindrii îmblăniţi şi cu patru picioare” este una specială, creată în timp.


Ca şi în alte seri, şi în ultima am zăbovit, fie motivând telecomanda să-mi găsească ceva agreabil de vizionat la televizor, fie dând „refresh” la câte un site de ştiri în speranţa că va apărea titlul la care „vibrează” majoritatea jurnaliştilor – „Breaking News”.
N-a fost să fie niciuna din două. Paşii târzii, de noapte, m-au îndreptat spre patul, generos ca suprafaţă, pe care l-am găsit primitor: o dată pentru că prietena mea dormea (într-o aşteptare amorţită a partenerului), şi a doua pentru că îmi era somn.
Am găsit poziţia confortabilă (pentru amândoi) şi am aşteptat ca gândurile să devină confuze, să se împliticească, să-şi piardă conturul... semne că Moş Ene îşi căuta „gazdă”. Am fost primitor, i-am oferit toate condiţiile, dar ceva nu i-a plăcut sub nicio formă.
L-am prins de mâini, l-am rugat să stea. I-am citit faţa şi am desluşit frica; deşi am încercat să-l liniştesc, nu am reuşit!
- De ce, moşule?
- Plec, nu mai stau!...N-auzi câinii?
Şi l-am pierdut cu destinaţia: alte gene!
Am rămas cu vorbele. Care câini? Gândurile s-au articulat, simţurile s-au trezit! Urechile şi-au făcut datoria şi mi-au adus în creier lătratul sau corul de lătrături al câinilor din faţa blocului.
Iar mi s-a întâmplat! I-am recunoscut după amprenta fonică. Sunt patru, iar cel care schelălăie anormal de subţire, al cincilea, este nomadul de ocazie care le-a călcat teritoriul.

Suficient de dese ca să-i cunosc după lătrat şi destul de rare ca să nu mă obişnuiesc, „reprezentaţiile” câinilor se vor tabieturi nocturne (oferite de urbea în care vieţuiesc), ce se cer dobândite, că vrei sau nu vrei.
Soluţia? Sunt rezervat în a pronunţa vreun răspuns.

La cele povestite, adaug alte două ipostaze la fel de reale. Una este cea a oamenilor care, fie de la fereastra bucătăriei, fie de la balcon, hrănesc, cu porţii ce se supun atracţiei gravitaţionale, câinii liberi să-şi „aleagă stăpânul”.
Cea de-a doua ipostază este, în fapt, „un blanc” ce ar trebui adus la viaţă de prezenţa constantă a echipelor Primăriei care să se ocupe de monitorizarea (şi nu numai), a efectivelor de patrupede (pentru a nu se înmulţi, ci împuţina), şi nu în ultimul rînd, de reprezentanţii ONG-urilor care au ca profil de activitate îngrijirea animalelor.

Noapte bună!